Corectitudinea politica – neo-inchiziţia

  Se pare ca o mare parte din locuitorii Europei de vest, o mare parte din “intelectualitatea” din această zonă au dus dorul Inchiziţiei. Dacă înainte au acceptat o inchiziţie de tip pseudo-creştin, în prezent acceptă o inchiziţie de tip social şi mai mult decât atât vor să ne impună nouă, celor din Europa de est aceleaşi valori.

  Ei au înlocuit vechea inchiziţie cu una nouă, mult mai eficientă deoarece popoarele europei se sinucid acceptând-o, dar dacă anumiţi oameni vor să se sinucidă asta nu înseamnă că toţi vor să se sinucidă, problema este reprezentată de cei care se folosesc de sensibilitatea şi naivitatea generaţiei actuale de tineri pentru a face din ea, o masă amorfă, uşor de controlat.

  Dar partea amuzantă vine atunci când, verificând, iţi dai seama de această neo-inchiziţie în numele căreia anumiţi indivizi de bine au ajuns să acuze în stânga şi dreapta ( cu o mânie pseudo-proletară, deoarece mulţi dintre cei care se dădeau apăratori vajnici ai clasei muncitoare s-au dovedit a fi cât de poate de diferiţi faţă de cei pe care spuneau că îi reprezintă  ).

 Doctrina corectitudinii politice, în prezent poate fi admirată în mai toate conceptele legate de scenariile muzicale, cât şi de cele cinematografice. Pentru a demonstra veridicitatea spuselor mele voi prezenta ingredientele unui scenariu tip pentru acestă “artă” politizată : albi care discriminează, minorităţile care întotdeauna joaca rolul de îngeraşi discriminaţi, multiculturalism, exces de multirasialitate, consumul de droguri , excesul de alcool, atitudinea negativistă faţă de învăţământ ( vorba lui Pink Floyd “We don t need no education, we don t need no thought control ” ), prezentând disciplina şi educaţia ca un control al minţii  ( când este exact invers, cei needucaţi pot fi uşor de controlat şi manipulat ).

 Bomba corectitudinii politice a fost aruncată de către Antoine Boeno care a dedicate societăţii ştrumfilor o carte : Le petit livre bleu. După părerea acestui “francez” micile creaturi albastre trăiau într-o societate fascistă, iar duşmanul lor de moarte, Gargaemel, ar fi o caricatură a evreului.

 Problema principală este reprezentată de către cameleonul politic care acum 100 de ani era vopsit în roşu, dar în prezent este vopsit în galben propovăduind un neo-liberalism care seamănă foarte bine cu troţkismul.

 Spectrul politic cameleonic care acum 100 de ani a avut prolectultismul, în prezent are corectitudinea politică, realismul socialist ( pseduo-socialist ) de atunci, cel roşu, a devenit acum galben. Vechiul realism socialist a avut un efect distructiv la nivel spiritual, prin promovarea ateismului, actualul a venit cu îmbunătăţiri, deoarece nu promovează doar ateismul, ci şi parazitismul social, excesul de alcool şi droguri.

 Înţelepciunea populară românească a găsit un răspuns şi pentru acest viciu social şi politic. În domeniul artistic, proletcultismul a produs, între altele, realismul socialist, iar în domeniul științei a dus la derive grave cum a fost „genetica proletară lîsenkistă“. În domeniile literaturii, teatrului și cinematografului a produs creații de „agit-prop sau de proslăvire a liderilor (fie personaje istorice reinterpretate, fie liderii comuniști) într-un stil care a fost judecat de umorul popular drept „d-ob-i-to-c“ (acronimul lozincii Datoria obștească intelectuală, tovarăși : cultura !).

 Cel puţin înainte cultura era o datorie obştească, în prezent a devenit ceva abstract.

 Cei corecţi politic nu înţeleg faptul că fiecare etnie, fiecare rasă are rolul ei pe pământ, rolul ei oferit de către Dumnezeu. Acesta este şi motivul pentru care neamul românesc trebuie să se trezească şi să vadă care este rolul său fiindcă numai aşa el va descoperi ca rolul său este cel de a fi disciplinat, muncitor şi credincios pentru a crea lucruri măreţe.