Frigienii – tracii din Asia Mica

  Cazul frigienilor nu este unul singular în istoria romanilor.

  De cate ori nu s-a intamplat ca o perioadă importantă din istoria stramoşilor noştri sa fie dată uitării.

  Nu mai este nevoie să spun de ce se întamplă lucruri de genul acesta,este clar că aici intervin interesele politice şi teritoriale ale unor forte externe.

   Iar istoricii din categoria celor care nu vor sa iasă din canoane este puţină, tocmai asta este şi cauza pentru care adevarul trebuie spus fiindca doar cu ajutorul adevărului ne putem descoperi adevarata identitate.

 Despre frigieni s-a vorbit pentru prima oară în Iliada lui Homer,ei fiind prezentaţi ca aliati ai troienilor ( este şi normal tinand cont ca erau aceleasi neamuri ).

   Pe vremea lui Homer, frigienii erau atestaţi în Ascania, zonă din jurul Lacului  Ascania din Bithynia, în nord-vestul Anatoliei (Catalogul vaselor din Iliada indică această origine); dar şi în ţinutul "bogat în cai" şi "cu multe cetăţui", de pe malurile fluviului Sangarius (actualul Sakarya), care se varsă în Marea Neagră, unde era rege Otreu. Priam s-a dus odată acolo, cu ocazia războilului cu Amazoanele, şi, când s-a întors, a povestit că a văzut cai, iar conducătorii frigienilor erau Otreu şi Mygdas. Fratele Hecubei, soţia sa, pe nume Asios, era fiul lui Dymas, un frigian. Însuşi Paris, fiul lui Priam, este considerat frigian şi reprezentat purtând cunoscuta bonetă frigiană, purtată şi de zeul Mithra şi devenită, mai apoi, simbol al libertăţii.

 O alta asemanare dintre daci si frigieni ( pe langa cea de sange ) este reprezentata de acea cusma frigiana.

Zeita Cybele

 Frigienii reprezinta de asemenea un trib tracic care a facut istorie si in Mitologia „Greaca”.

 Iar acea boneta frigiana, a reprezentat defapt dorinta de libertate a poporului trac care a inspirat şi alte popoare să se revolte pentru a îşi găsi libertatea.

Războnici frigieni

  

    Regii legendari ai Frigiei se numeau, alternativ, Gordias şi Midas. O legendă îl numeşte printre regii frigieni şi pe Tantal care, după ce l-a omorât pe fiul său, Pelops, şi l-a dat zeilor olimpieni, ca să-l mănânce (referinţă la renunţarea la sacrificiile umane), a fost pedepsit în Tartar.

    Conform legendei, în epoca arhaică, înainte de războiul troian, marele rege Gordias, a fost un cioban ( ca orice mare trac a trecut prin toate etapele pentru a ajunge rege, exemplele pot continua cu Galerius, Iustinian ) care a ajuns rege în urma unui oracol. Aflaţi într-o perioadă de interregn, frigienii au cerut sfatul oracolului lui Sabazios de la Telmissos (aflat în acea parte a Frigiei care, mai târziu, s-a numit Galatia). Acesta le-a spus să-l aclame rege pe primul om care va veni la templu într-un car. Omul providenţial a fost Gordias/Gordios. El a dedicat divinităţii boul de la car, legat cu celebrul "nod gordian". Acesta este regele care a reîntemeiat capitala, Gordion, aflată pe drumul ce pornea din inima Anatoliei şi care va deveni, în vremea persanului Darius, Calea Regală, nu departe de fluviul Sangarius. Neavând copii, Gordias l-a înfiat pe Midas.

 De atunci, regii frigieni se numesc când Gordias, când Midas. 

Soldati Frigieni

   Conform unei alte variante, Midas i-a cerut lui Sylen să-i vorbească şi să-l înveţe înţelepciunea. Acesta i-a povestit despre două cetăţi, aflate în afara lumii, Eusebes, Cetatea Credincioasă, şi Machimos, Cetatea Războinică. În prima, locuitorii erau totdeauna fericiţi şi îşi încheiau viaţa într-un hohot de râs. În cealaltă, locuitorii îşi petreceau viaţa într-o continuă luptă; se năşteau complet înarmaţi. Aceste două popoare formau două regate deosebit de puternice şi de bogate. Aveau atâta aur şi argint, încât, la ei, aceste metale preţioase erau ca fierul pentru noi. Odată, ele hotărâseră să viziteze lumea noastră, trecuseră Oceanul şi ajunseseră în ţinutul Hyperboreenilor, care sunt cei mai fericiţi dintre muritori. Dar, cand au văzut trista situaţie în care se aflau aceştia, în condiţiile în care erau cei mai fericiţi din lumea noastră, n-au vrut să meargă mai departe şi au făcut cale-ntoarsă.

Midas

   O altă legendă spune că primul rege a fost Midas din Tracia. Acesta, însoţit de o parte din poporul lui, a plecat în Asia Mică, pentru a-se spăla de "atingerea aducătoare de aur" în izvorul râului Pactol, aşa cum îl sfătuise Dionysos, căruia Midas îi ceruse să-i ia darul înapoi. Apele râului au rămas încărcate de fire de aur. După aceea, cum se afla în Frigia, a fost înfiat de regele Gordias, care nu avea copii, şi a intrat sub protecţia zeiţei Kybele( ea era varianta traca si originala a zeitei Geea).

   O variantă a acestei legende povesteşte că, sătul de atâta aur, Midas s-a refugiat în păduri. Acolo l-a întâlnit pe satyrul Marsyas, care, mândru de flautul pe care tocmai îl născocise (sau îl găsise, fiind aruncat de Athena), l-a provocat la întrecere pe zeul Apollo. O altă tradiţie vorbeşte de întrecerea dintre Pan şi Apollo. Tmolos, divinitatea muntelui cu acelaşi nume, şi regele Midas, despre care se spunea că învăţase muzica de la Orpheu (cele mai vechi tradiţii muzicale greceşti provin din Frigia) au fost judecători. Tmolos l-a declarat învingător pe Apollo, dar Midas, fără să fie întrebat, a strigat că sentinţa este nedreaptă. Alţii spun că Midas a fost singurul care a decis în favoarea lui Marsyas. Furios, Apollo a făcut ca regelui Midas să-i crească urechi de măgar ( deci tracii au inventat şi naiul ).

Apollo şi Marsyas

  
     Iar partea cea mai frumoasa despre tracii frigieni apare la final :

 După Herodot, faraonul Psammetichos II a crescut doi copii în completă izolare, pentru a descoperi limba originară. După ce i s-a raportat că aceştia rostiseră cuvântul brekos, care în frigiană înseamnă "pâine", faraonul a trebuit să admită că frigienii sunt un popor mai vechi decât egiptenii. ♦ surse: Cicero, Tusculane, 2,114; Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, 3.59; Elian, Istoria pestriţă, 3.18; Herodot, Istorii, 2.9; 8.138; Homer, Iliada, 3.189; Hyginus, Fabule, 191; 274; Ovidiu, Metamorfoze, 11.85 şi urm.; Pliniu, Istoria naturală, 7.57; Pseudo-Plutarh, Despre fluvii, 10; Servius, Comentarii la Vergiliu, Bucolice, 6.13; Eneida, 10.142; Xenofon, Anabasis, 1.2.13.