Istoria se ține de farse IV - Winston Churchill "Eroul Angliei"

      Se pare că practica îndobitocirii în masă prin intermediul mass-mediei și a istoriei trunchiate are o arie mult mai mare de întindere, ea ajungând și în Regatul Unit al Marii Britanii.
 Dacă "oamenii de bine" din România au fost șocați de faptul că Mareșalul Ion Antonescu  (n. 2 iunie 1882, Pitești, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost ales de către români ca cel mai mare român din istorie, șocul oamenilor de bine nu a fost atât de mare și în cazul englezilor care l-au ales pe Winston Churchill (n. 30 noiembrie 1874 - d. 24 ianuarie 1965).

Ion Antonescu

      Despre Winston Churchill istoria oficială spune că a fost eroul poporului englez, că datorită dârzeniei sale Europa a fost eliberată și Anglia a fost salvată din ghearele invadatorul german. Partea interesantă constă în faptul că realitatea nu a fost aceasta și o să vă explic și de ce.

Winston Churchill

     Motivele pentru care influența lui a fost una nefastă sunt de două feluri : naționale și geopolitice.
      În primul rând interesul național a poporului englez, popor aparținând ginții germanice era acela de a avea relații cât mai strânse cu membrii ginții sale, iar cel geopolitic consta în păstrarea influenței Angliei asupra mapamondului. În perioada interbelică germanii au înțeles faptul că pentru a juca un rol dominant pe plan mondial trebuie să se alieze cu germanicii englezi, frații lor de sânge, nu să se războiască cu ei , deci bravul  Churchill dacă ar fi urmărit într-un mod sincer interesul germanic al poporului său nu ar fi avut de ce să-l pună să lupte împotriva germanilor fiindcă germanii nu voiau asta!
 Doctrina germanilor din acea perioadă nu urmărea un conflict cu englezii ci dimpotrivă, o alianță, ținând cont de acest lucru atunci de ce bravul salvator al englezilor se afla pe o poziție contradictorie ?

Rudolf Hess

       Un alt eveniment istoric pe care istoria oficială îl ignoră sau îi conferă un rol minor este reprezentat de zborul lui Rudolf Hess (26 aprilie 1894 – 17 august 1987) în Scoția și încercarea acestuia de a încheia un tratat de pace între Germania și Regatul Unit, propunerea lui ar fi putut fi propusă la un nivel național și astfel poporul englez ar fi fost scutit de zecile de mii de morți și de distrugerile aferente unui conflict armat.
      Propunerea lui Rudolf Hess ar fi fost avantajoasă deoarece Anglia și-ar fi păstrat influența internațională și astfel poziția ei internațională nu ar fi fost amenințată.
      Cel care a fost împotriva acestei propuneri avantajoase pentru poporul englez a fost chiar Winston Churchill care le-a propus englezilor să lupte până la final, să-și folosească toate resursele pentru a se apăra împotriva celui care voia o pace avantajoasă pentru ambele popoare, el astfel reușind să dea cu piciorul la o mare șansă de reconciliere.
      Dar, considerând că este mai bine să lași faptele să vorbească atunci eu voi lăsa să vorbească faptele acestui erou. Oficial se spune că Anglia a făcut parte dintre câștigătorii celui de-al doilea război mondial, este adevărat că englezii au avut un rol important în înfrângerea germanilor însă ei au jucat rolul de pioni fiindcă la nivel statal adevărații învingători au fost Statele Unite ale Americii și U.R.S.S-ul.
      După "câștigarea acelui război" puterea Angliei în lume a scăzut într-un mod considerabil și imperiul pe care l-a construit timp de mai bine de trei secole a început să scârțâie ca mai apoi să se prăbușească, dar asta nu este tot, Anglia pierzându-și după această falsă victorie poziția dominantă în favoarea SUA a cărei subordonată va deveni.
     După mai bine de 50 de ani de post-Churichillianism situația poporului englez ( și a popoarelor nativ europene ) este una tragi-comică deoarece numărul englezilor nativi este în descreștere, vigoarea lor națională este de asemenea afectată de către propaganda extrem stângistă a neo-liberalilor și la rândul ei influența politică a Angliei a scăzut considerabil după "victoria" de la 1945. Atunci într-adevăr a existat o victorie, dar victoria nu a fost a englezilor, ei fiind doar obiectul care a stat la baza înfrângerii Germaniei și nu subiectul!
  Ținând cont de pierderea locului fruntaș, de scăderea influenței politice și de sporul natural negativ al englezilor de după "înțeleapta cârmuire"  a lui Winston Churchill, unde se afla acea victorie și unde se află acel erou ? Fiindcă din câte știu un erou este cel care salvează, nu cel care își aduce aportul la o distrugere treptată iar victoria este aceea care te propulsează pe un loc fruntaș, nu aceea care te aruncă de pe podium.

Istoria se ține de farse III - Nicolaus Olahus romanul care a fondar prima universitate ungara

        Am simţit nevoia să scriu un astfel de articol deoarece nu am mai putut să suport modul în care gândesc şi acţionează împotriva românilor anumiţi unguri care văd în români nişte probleme care trebuie rezolvate şi mai ales consideră că românii nu au drepturi asupra Transilvaniei ( chiar dacă românii sunt cei mai vechi pe acel teritoriu ).

       Adevărul trebuie să iasă la iveală, iar adevărul constă în faptul că opinia anumitor unguri faţă de români nu reprezintă doar ură ( ţinând cont de ceea ce au gândit şi făcut anumiţi pseudo-intelectuali de tipul lui Albert Wass ) ci şi prostie deoarece mulţi dintre aceşti oameni închişi la minte nu ştiu şi nici nu vor să recunoască faptul că influenţa neamului românesc asupra celui unguresc a fost un pozitivă.

       Dacă tot sunt anumiţi unguri atât de supăraţi pe români atunci de ce nu renunţă la acei oameni de valoare care işi trag seva din neamul românesc , ar fi atât de distractiv dacă acei unguri iraţionali  ar renunţa la tot ceea ce au făcut românii. În cazul ăsta ungurii supăraţi pe români ar trebui să renunţe, ar trebui să-l scoată din istorie pe unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, Matei Corvin,(n. 23 februarie 1443, Cluj - d. 6 aprilie 1490, Viena) sau chiar să închidă prima universitate din Ungaria, fondată în anul 1554 de către Nicolaus Olahus (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu — d. 15 ianuarie 1568 Bratislava) şi la toate lucrurile bune făcute de către acest român neamului ungar.

Nicolaus Olahus

       Nicolaus Olahus, în calitate de umanist și cărturar, a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate, se pare, în perioada șederii în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

Blazonul lui Nicolae Olahus

         Exemplul lui Nicolaus şi al celorlalţi români este unul foarte bun deoarece poporul ungar trebui să înţeleagă faptul că poporul român nu este un popor care-i doreşte răul şi mai ales că poporul român a avut o influenţă pozitivă asupra istoriei ungare ( trebuie să ne amintim războiul din 1919 atunci când românii au eliberat Ungaria de dictatura comunistă a “ungurului”  Bela Kun ). Este bine că poporul ungar are vigoare naţionalistă, dar în acelaşi timp el trebuie să fie şi raţional şi să vadă faptul că românii reprezintă şi au reprezentat ceva pozitiv pentru istoria lor ca popor, şi din această cauză ei trebuie să îi trateze pe români într-un mod decent, nu cum au făcut prin secolul XIX.

        Naţionaliştii adevăraţi datorită dragostei pe care o poartă poporului lor îi vor binele şi nu au niciun interes ca acesta să se războiască într-un mod iraţional, să distrugă şi să fie distrus la rândul său. Acesta este şi motivul pentru care românii şi ungurii trebuie să înţeleagă faptul că este mai bine să fie uniţi pentru a-şi salva viitorul şi mai ales să salveze Europa, care în ziua de astăzi se află într-un mare pericol. Uniţi suntem puternici, dacă suntem dezbinaţi şi dacă ne lăsăm conduşi de alţii din spate nu vom avea şanse de victorie, fie ca înţelepciunea să ia locul urii şi ca românii să deschidă ochii.

Istoria se ține de farse II – geniul armatei Rosii a fost Roman

Caracteristicile, calitățile unui popor zac în sângele care îi curge prin vene, așa cum unui popor îi curge prin sânge ritmul muzicii, așa unui alt popor îi curge prin sânge geniul creator. Poporul roman face parte din cea de-a doua categorie, cea de creatori .

  Există anumite momente ale istoriei în care geniul românesc se manifestă într-o altă țară ( și din păcate pentru interesul acelei țări ). Un exemplu grăitor când vine vorba de acest paradox al istoriei este reprezentat de Mihail Frunze. A fost paradoxal faptul că datorită geniului militar al unui roman armata roșie a putut căștiga războiul civil, ca mai apoi aceeași armată a cărei doctrine a fost pusă la punct de un român să iși dorească să rupă bucăți din poporul care i-a oferit un astfel de geniu .

  Mihail Vasilievici Frunze (în limba rusă Михаил Васильевич Фрунзе), ortografiat și Mihail Frunză (n. 2 februarie 1885 — d. 31 octombrie 1925). El s-a născut la Bișkek ( Actuala capitală a Kirghistanului, care între anii 1926 și 1991 a fost denumită Frunze ).

  Tatăl său, provenea dintr-o veche familie boierească românească transferată în zona aceea după anexarea Moldovei de est ( Basarabia ) de către Rusia Țaristă. 

Mihai Frunze

  Mihai Frunze și-a început studiile la Verniy (acum Almatî), iar în 1904 s-a înscris la Universitatea Politehnică din Saint Petersburg. La cel de-al doilea Congres al Partidului Social-Democrat al Muncii din Rusia de la Londra (1903) a avut loc o ruptură pe plan ideologic între Vladimir Ilici Lenin și Iulius Martov, cei doi lideri principali ai partidului. (Martov susținut necesitatea unui partid mare de activiști, în timp ce Lenin a vrut un mic grup de revoluționari profesioniști cu un mare grup de simpatizanți). Frunze a fost de partea majorității numiți bolșevici, (spre deosebire de minoritatea lui Martov, menșevicii). Doi ani de la cel de-al doilea Congres Frunze, a devenit un lider important în Revoluția rusă din 1905 conducând grevele lucrătorilor textiliști din Șuya and Ivanovo. După finalul dezastruos al mișcării, Frunze a fost arestat în 1907 și condamnat la moarte, stând mai multe luni în așteptarea execuției.

  În timpul detenției, Mihai nu a stat cu mâinile în sân ci a început să se documenteze, să își îmbunătățească cunoștințele în legătură cu tacticile revoluționare cât și cele militare. El a considerat necesar să pună la punct o doctrină militară care să se potrivească ideei de bolșevism.

  După zece ani în închisorile din Siberia, Frunze a fugit la Cita, unde a devenit redactor al ziarului săptămânal bolșevic numit Vostochnoe Obozrenie. În timpul așa-numitei Revoluției din Februarie care a precedat Revoluția din Octombrie (1917) Frunze conducea miliția civilă din Minsk înainte ca el să fie ales președinte al sovietului din Belarus. Mai târziu a venit la Moscova și a condus o forță armată a muncitorilor care ajutau la luptele pentru controlarea orașului. După preluarea puterii din Octombrie Frunze a devenit comisarul politic al provinciei Voznesensk. În primele zile ale Războiului civil Rus, a fost numit șef al Grupului de Armate Sud.

  Fără doctrina “Frunze” armata roșie nu ar fi izbutit să învingă deoarece înainte de a o pune în aplicare a suferit niște înfrâgeri teribile din partea armatei albe conduse de Alexandru Kolceak ( și el la rândul său avea rădăcini românești, dar despre povestea lui voi scrie mai târziu ).

  Armata lui Frunze a înfrânt armata condusă de către Alexandru Kolceak la Omsk. Leon Troțki după această victorie i-a oferit comanda trupelor din est pentru a elibera Turkestanul de sub domiația basmahiilor ( rebelilor musulmani ), apoi în noiembrie 1920 primește comanda trupelor din frontul sudic, ca mai apoi să înfrângă armata condusă de către Piotr Vrangel. A condus de asemenea în calitate de comandant a frontului de sud, distrugerea mișcării anarhistului Nestor Mahno din Ucraina și a naționalistului ucranian Simon Petliura. În decembrie 1921, Frunze a vizitat Ankara în timpul Războiului de Independență al Turciei și a consolidat relațiile turco-sovietice. Mustafa Kemal Ataturk l-a considerat ca un aliat și prieten, pentru care și azi se află un monument ridicat lui Frunze în Istambul, Piața Taksim.

 Într-un mod eronat se crede că Troțki a fost cel care a salvat armata roșie deoarece el doar a deținut funcția de  comandat al armatei roșii într-un mod oficial, dar într-un mod neoficial liderul de-facto a fost Mihai Frunze.

  Este bine de știut faptul că, chipiul purtat de către soldații armatei roșii era denumit Frunziovkă.

Mihai Frunze purtând Frunziovka

   Frunze a fost considerat de către liderii comuniști că poseda o vedere foarte creativă și aproape neortodoxă în probleme de punere în aplicare a teoriei revoluționare și în politică. El a castigat respectul si admirația camarazilor lui datorită executarii fără teamă și cu succes a obiectivelor militare complicate și rezistența lui în perioada când Partidul Comunist a fost scos în afara legii. El a fost considerat drept un succesor potențial de a lui Lenin, din cauza cunoștințelor sale atât în ​​materie teoretică cât și în aplicarea lor practică, realizând progrese pentru Partidului Comunist și era apreciată și aparenta sa lipsă de ambiție personală față de divergenţele din interiorul Partidului.  Frunze suferea de ulcer gastric, și cu toate că a fost sfătuit să se supună unei intervenții chirurgicale, el a ales metode de tratament mai tradiţionale . Datorită faptului că putea fi denumit succesor al lui Lenin se crede că în 31 octombrie 1925 ar fi fost otrăvit de Stalin, dar nu există dovezi în acest sens.

  Nu este timp de regrete, dar totuși ce bine ar fi fost dacă Poporul Român și nu armata roșie ar fi avut parte de un astfel de geniu militar.

Istoria se ține de farse - Werner Goldberg

   Nu de puţine ori istoria a demonstrat cât de ciudată şi absurdă poate fi . Dar poate în această ciudăţenie a istoriei se ascunde tocmai misterul care o învaluie şi frumuseţea care o defineşte.

    Din punctul meu de vedere,  istoria trebuie privită în doua moduri:

1) istoria trebuie privită ca o lecţie a trecutului, lecţie care trebuie învăţată pentru a vedea unde au fost comise greşeli şi unde s-a acţionat bine;

2)  istoria trebuie privită de asemenea ca un univers „kafkian” (Franz Kafka 1883-1924 a fost un scriitor german de origine evreiască, originar din Praga. Romanele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotească, stranie asupra realității, în care condiția tragică a omului este reprezentată parabolic şi absurd).

Werner Goldberg

   În cazul lui Werner Goldberg se aplică cel de-al doilea mod în care trebuie să fie privită istoria și destinul unui om .Werner Goldberg s-a născut pe 3 octombrie 1919 într-o familie mixtă,din partea mamei fiind german iar din partea tatălui fiind evreu. El a abandonat şcoala în 1935 pentru a deveni ucenic al companiei „Schneller und Schmeider”, o companie mixtă de încălţăminte, în cazul în care compania angaja oameni indiferent de apartenenţa etnică.

     În 1935, unchiul lui Werner se înrolează în armata germană iar la începutul anului 1938 Werner a servit în termen de şase luni în cadrul Serviciului de Reich a Muncii ale căror uniforme, astfel cum a amintit mai târziu Werner, "au avut o svastica pe banderolă". La data de 01 decembrie 1938 Werner au aderat la armata germană. A luat parte la invazia Poloniei de la 1 septembrie 1939, care serveşte alături de prietenul său din copilărie Karl Wolf cărui tată a fost un ofiţer de rang înalt al SS.

     La scurt timp după începutul războiului, fotografia lui Werner a apărut în ediţia de duminică a ziarului Berliner Tageblatt cu legenda "Soldatul german ideal". Ciudatul destin a ales ca modelul germanului ideal s-a fie reprezentat de un german pe jumătate evreu.

    După inedita apariţie în „Berliner Tageblatt”, în 1940 în urma armistiţiului cu Franţa, Werner a fost exclus din armata sub ordinul lui Adolf Hitler din 08 aprilie 1940, care a declarat că toţi Mischlinge (cei proveniţi din familii mixte) urmau să fie scoşi din evidenţele militare.

    El a revenit la fostul loc de muncă, care şi-a schimbat numele în Societatea Feodor Schmeider, obligat fiind să elimine numele Schneller datorită conotaţiei sale evreieşti. Werner a jucat un rol din ce în ce mai important în cadrul companiei, obţinând contracte pentru uniforme de armata şi marina. El a participat, de asemenea la consiliul Reich-ului Muncii Şcoala (Reichsaussschuss für Arbeitsstudie), unde a fost unul din cei 4 din 80 de studenti care au trecut testul pentru a deveni un profesor REFA. Apoi a devenit un lector Muncii Studii privind Consiliul de afaceri pentru îmbrăcăminte. El continuând această muncă şi după război.

   Povestea lui Werner Goldberg a fost spusă în anul 2006, în documentarul „Soldaţii evrei ai lui Hitler”.