Mitul Românului ignorant

        Pentru a înfrânge un popor este nevoie mai întâi să îl distrugi din punct de vedere psihologic. Ofensiva psihologică împotriva poporului Român este dusă pe toate fronturile posibile.

        Arma de bază a ofensivei psihologice este reprezentată de crearea unui complex de inferioritate a cărui efect trebuie să fie atât de puternic încât o mare parte din popor va trebui să creadă că are nevoie de un străin care să îi aleagă calea.

       Noii Românii nu avem nevoie de un străin care să ne arate calea, fiindcă noi singuri ne putem crea un viitor măreţ fără a avea un salvator din exterior.

     Mitul Românului ignorant trebuie spart deoarece el reprezintă doar un mod prin care suntem atacaţi psihologic.

     Acceptând acest mit ne vom confrunta cu un nou complex artificial creat în scopul de a ne face să ne pierdem încredere în propriile noastre puteri.

     Un argument forte care va combate elanul celor care vor să ne convingă că avem nevoie de un străin care să ne arate calea este reprezentat de modul în care puterile coloniale vroiau să distrugă populaţia băştinaşă şi anume ,  crearea unui complex de inferioritate, distrugerea elitei populaţiei respective şi transformarea populaţiei respective într-o turmă ascultătoare care nu numai că nu va reacţiona atunci când existenţa îi va fi pusă în pericol ci-şi va accepta soarta jalnică ca fiind normală!

        Nu-i aşa că sună idiot?!?!

       Unde se află raţiunea?Sau mai bine zis de ce trebuie să acceptăm să fim consideraţi nişte oameni incapabili să-şi croiască propriile destine?

      Unii din naivitate, alţii din „raţiuni financiare ” vor să ne facă să credem că noi suntem incapabili şi că avem nevoie de cineva din exteriorul Ţării noastre.

Mircea cel Bătrân

      Dar, evident că pentru a sparge acest mit va trebui să dau şi argumente istorice reprezentate de liderii noştri iluştrii şi de modul în care Românii au reuşit să se conducă şi să o facă chiar foarte bine!

    Un prim exemplu este reprezentat de Mircea cel Bătrân (n. 1355 - d. 31 ianuarie 1418), voievod al Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 sau mai 1395; și încă odată între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418, a fost un domnitor al Țării Românești.

    Inteligenţa sa politică nativă a fost atât eficientă încât, după moartea lui Baiazid în urma bătăliei de la Ankara ( 1402 ), intuind că pentru puternicul Imperiu Otoman moartea sultanului va reprezenta o puternică lovitură,Mircea cel Bătrân a preluat iniţiativa şi a intervenit în politica internă a Imperiului susţinându-l pe Musa Celebi să ajungă Sultan.

    Chiar dacă iniţiativa Voievodului Român a fost bună, istoria s-a ţinut de farse datorită faptului că Musa Celebi a fost invins de către Mehmed I în bătălia de la Camurlu ( 5 iulie 1413 ).

     Istoricul german Leunclavius l-a numit pe Românul care a condus România, Mircea cel Bătrân „Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”.

    Această mărturie chiar dacă este veche ea reprezintă o dovadă necontestabilă a faptului că Neamul Românesc a fost capabil să dea naştere unui politician atât de capabil ( şi încă este capabil să dea naştere unor politicieni de excepţie).

Ștefan cel Mare

        El,  nu a fost singurul politician capabil, Stefan cel Mare (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava) a fost denumit de către  Papa Sixt al IV-lea, "Atletul lui Hristos",deci un român a avut o asemenea inteligenţă politică încât să fie apreciat şi de către “ Apus  ”.

 

Vasile Lupu

        Un alt exemplu elocvent este reprezentat de Vasile Lupu care a fost domnitor al Moldovei (aprilie 1634 - 13 aprilie 1653 și 8 mai 1653 - 16 iulie 1653). Geniul politic şi economic a al acestui român fost atât de mare încât el a fost cel mai bogat principe al Europei Răsăritene.

       Însă importanţa lui nu a avut numai un caracter economic ci şi unul social şi lingvistic.

       Caracterul social-politic a fost reprezentat de documentul emis la 1 noiembrie 1639 care are ca sigiliu stema unită a Moldovei și Țării Românești, care ulterior, a devenit stema oficială a Principatelor Române Unite la 24 ianuarie 1859.

       Iar pe plan lingvistic şi religios a tipărit mai multe cărți bisericești ("Carte românească de învățătura duminicelor de peste an" - Iași 1643 "Răspunsuri la Catehismul Calvinesc" - Suceava 1645), dar și o carte de legi, "Pravilele împărătești". În acest fel s-a mai făcut încă un pas important în introducerea limbii române în biserică și stat. "Predoslovia" domnitorului Vasile Lupu la "Cartea românească de învățătură" ("Cazania") a mitropolitului Varlaam, se adresa către "toată seminția românească, pretutinderea ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă", arătându-se că s-a scris lucrarea pentru ca să "dăruim și noi acest dar limbii românești, carte pre limba românească".

       Luând în calcul toate aceste genii politice născute din Neamul Românesc,  cine mai are impertinenţa să spună că poporul român este un popor incapabil să se conducă bine prin intermediul propriilor oameni  ?

     Concluzia este simplă : pentru a prospera avem nevoie de Români adevăraţi care să conducă România.