Despre responsabilitatea în căsătorie

Să începem cu o scurtă povestioară:

         La o facultate de renume internațional, în timpul unui curs, o grupă de studenți a avut ca temă de conversație căsătoria, cu tot ceea ce presupune ea, de la vârsta la care ar trebui doi tineri să se căsătorească la cerințele pe care trebuie să le îndeplinească viitorul soț/viitoarea soție și finalizând cu o întrebare care a provocat o tăcere de câteva minute bune: „Credeți că după căsătorie este obligatoriu ca soții să aibă copii?”.

         Înainte de prezenta răspunsurile studenților la această întrebare, îmi permit să o analizez puțin, pentru că mulți s-ar putea să nu fi sesizat ceea ce, după cum veți observa mai jos, nici marea majoritate a studenților nu a sezizat-o. Întrebarea în sine e prost pusă. Și, cum am auzit pe cineva odată spunând, „este inutil să cunoști răspunsul la o întrebare greșită”. De ce este întrebarea greșită? Pentru simplul motiv că problema este pusă greșit. Am putea să o condamnăm pe profesoară, care chiar a insistat pe termenul „obligatoriu”. Dar poate că intenționat a formulat întrebarea astfel, pentru a pune studenții la încercare (și pentru a-i determina, totodată, să gândească înainte de a răspunde, căci se știe că tinerețea e de multe ori caracterizată de repeziciune, nu de chibzuință). Nu pot decât să mă întreb ce a fost în mintea acelei profesoare când a pus o asemenea întrebare, căci ipotezele de mai sus nu mă conving prea mult.

Bineînțeles că, așa cum era de așteptat, mulți dintre cei prezenți, cum au auzit de „obligație”, au sâsâit dezaprobator, s-au uitat urât în jur și au răspuns revoltați: „Nu, că nu îi obligă nimeni!”. Atenție, chiar dacă vorbim de tineri de 20 de ani, asta nu înseamnă că nu ne putem îngrijora de reacția lor. Chiar dacă discuția era una pur ipotetică, revolta lor a fost una cât se poate de evidentă. Și de aici se poate trage o concluzie, pe cât de dureroasă, pe atât de reală: tinerii din ziua de azi nu mai vor copii.

         De ce acest lucru? Să ne gândim ce înseamnă a avea un copil. În afară de cele 9 luni de sarcină, în care mama trebuie să fie mult mai atentă cu ea însăși (căci acum răspunde nu numai de viața ei, ci și de aceea a copilașului din pântece) – ceea ce implică renunțarea la anumite obiceiuri – un copil trebuie îngrijit din prima clipă în care vine pe lume. Apoi trebuie educat, păzit (însă fără exagerări!) și, mai ales, IUBIT! Însă pentru toate acestea este nevoie de răbdare, necaracteristică, după cum am văzut mai sus, tinerilor din societatea actuală. Și, bineînțeles, este totodată și o problemă de responsabilitate. Pentru că, într-adevăr, nu poți avea un copil fără să îți asumi responsabilitatea față de el. Dacă e să analizăm răspunsurile studenților din această perspectivă, am putea spune că refuzul vine, poate, din incapacitatea de a-și asuma o responsabilitate atât de mare, incapacitate de care sunt conștienți și, din acest motiv, nu ar trebui atât de aspru judecați. Și totuși... Nu este oare aceast refuz față de responsabilitate un semnal de alarmă? Nu ne duce oare cu gândul la faptul că tinerii de astăzi nu doresc să își asume o responsabilitate atât de mare nu din teamă (doar tinerii de astăzi sunt neînfricați, nu-i așa?), ci din comoditate?

         Căci așa e, ce nevoie au ei de încă cineva în viața lor perfectă, încununată de o carieră înfloritoare și averi nemăsurate? Tinerii din ziua de azi caută numai bani, bunăstare individuală și... Și, da, satisfacție pe plan fiziologic. Ca să nu spun satisfacție sexuală. Pentru că actul sexual clar nu mai păstrează scopurile de altădată, s-a transformat doar într-un sport de performanță care are ca scop exclusiv plăcerea individuală. Și totuși, să ne amintim tema discuției: căsătoria. Ceea ce nu am menționat întrucât nu făcea obiectul articolului) sunt răspunsurile legate de vârsta la care doi tineri ar trebui să se căsătorească, (întrebarea fiind: „Care credeți că este cea mai potrivită vârstă pentru căsătorie?”).

         Pregătiți-vă, dragi cititori, să nu mai înțelegeți nimic din logica tinerilor. Răspunsurile sunt absolut devastatoare, mai ales în contextul unei societăți în care la unii oameni nu reușesc nici la 40 de ani să își întemeieze o familie: „Se poate și de la 23, dar nu mai târziu de 30, asta în cazul băieților. Fetele, să zicem, până la 28, cel târziu!”.

         Deci, recapitulăm. Copilașii ăștia nu au nimic împotrivă ca la 23 de ani să se unească în fața legii (e foarte greu de spus în fața lui Dumnezeu, din moment ce studenții provin din diferite culturi), dar când vine vorba de copii se feresc „ca dracul de tămâie”!

         În mintea lor e o confuzie totală. Și asta nu din vina lor. Nu putem să îi judecăm pentru că nu știu nici ei ce vor. Societatea actuală condamnă familia. O familie cu mai mult de 2 copii este considerată deja anormală. Tinerii care doresc totuși să își asume o responsabilitate sunt automat puși la zid („Bucură-te de tinerețe, fă-ți o carieră...” ș.a.m.d.). Iar imaginea familiei cu copii apare ca un film horror (fără nicio exagerare), în care tatăl este sclavul care aduce banii, iar mama servitoarea care spală și gătește (tot o sclavă). Pruncul trebuie îngrijit de ambii părinți, nu doar de mamă, cum greșit se crede în zilele noastre. Oare el nu are și mamă, și tată? Nu mai vorbesc de nenumăratele sacrificii care trebuie făcute pentru a crește un copil. Iar dacă e vorba de sacrificiu, adică de renunțare la ceva anume (ceva bun, cum altfel?), care doar pe moment aduce satisfacții, tinerii clar nu se vor arăta niciodată dornici să își asume o astfel de responsabilitate. Pentru că așa au fost modelați de societatea mercantilă în care trăiesc.

         Nu am uitat afirmația de la începutul articolului, aceea că întrebarea este greșită. Deși cei mai mulți studenți s-au grăbit să își exprime dezacordul (căci, Doamne-ferește, să gândească înainte de a răspunde), a existat și o studentă, o rusoaică, tot de 20 de ani, care a sesizat problema întrebării: „Nu e vorba de obligație, într-adevăr, nu poți să obligi un cuplu să aibă copii, poate sunt cupluri care nu pot avea copii, deci clar nu este o problemă de obligație! A avea copii este, de fapt, o urmare firească a căsătoriei, altfel de ce s-ar mai căsători doi oameni?”.

         Rusoaica merită toate felicitările. Pentru că ea a pus punctul pe „i”. Și a fost singura! Aș completa totuși afirmația ei: nu e numai o urmare, e un scop! Căci căsătoria nu e doar un act care leagă doi oameni „până când moartea îi va despărți”. Căsătoria, ca orice altă acțiune săvârșită de om, are un scop: continuitatea neamului și, prin extensie, a omenirii. Căci dacă tinerii de acum refuză ideea unui copil, în cateva zeci de ani ne vom trezi cu o populație îmbătrânită și stearpă, sortită unei morți cumplite. Marin Preda spunea, la începutul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”: „Moartea e un fenomen simplu, prin natură, numai oamenii îl fac înspăimântător”. În situația de față însă, moartea chiar devine înspăimântătoare. Căci fără un copil care să ducă mai departe amintirea și moștenirea spirituală a celui de dinaintea sa, omul nu numai că moare, ci este uitat! Căci nu are cine să își amintească de el. Și dacă acum tinerii nu conștientizează cât de important e să părăsești această lume împăcat fiind că există totuși cineva care își va aminti de tine, în momentul când doar câteva secunde îi vor despărți de sfârșit, vor realiza cât de mult au greșit. (Dar deocamdată ei se cred nemuritori și invincibili, moartea pentru ei nu există.) Și nu vor avea cum să îndrepte greșeala. Și de ce? Pentru că au fost prea lași, prea comozi și, dați-mi voie, prea proști.

         Nu vă mai temeți de responsabilitate! Și în niciun caz de responsabilitatea față de copii! Ei sunt viitorul nostru, al întregii lumi! Ei duc mai departe amintirea noastră atunci când noi nu vom mai fi! Depinde doar de noi să lăsăm natura să își urmeze cursul firesc și să primim un dar suprem. Un copil. Și, odată cu el, privilegiul de a fi părinte.

A.C.