Uitându-mă în jur am observat că există foarte puțini oameni care să gândească și să judece lucrurile realist. O mare parte dintre noi se ferește de realitate. Foarte multă emfază, foarte multă falsitate luată în serios și care generează, la rândul ei, și mai multă falsitate. Ne învârtim așa într-un cerc vicios, ne mințin singuri până nu ne mai (re)cunoaștem propria personalitate, ne refugiem în vis, în filme, în muzică, în cărți, în jocuri video, în spectacole, în orice ne-ar putea distrage de la realitatea ce ne înconjoară. Suntem, de ce să nu o recunoaștem, epoca unei generații de inadaptați. Ne bate viața pe toți. Ne sclifosim, cum se zice, încercând să părem superiori (din păcate, o superioritate neverosimilă, ipocrită), dar sfârșim tot în aceeași mediocritate imbecilă, devenind o masă nediferențiată de ratați. Peste tot pe unde te uiți, numai oameni care oftează, care se plâng, care nu sunt mulțumiți de nimic. Mai vezi câte o fătucă cum își pune mâna pe piept și dă capul pe spate, simulând un moment de extaz sentimental. Mulți au impresia că le știu pe toate. Globalizarea informației are, pe lânga avantajul de a o face accesibilă, și dezavantajalul provincializării ei. Este un paradox al globalizării. Încercând să faci ceva „pentru toată lumea”, riști să-l provincializezi, să-l golești de substanță. Proverbul „Să nu arunci mărgăritare porcilor” își găsește astfel justificarea.
Astăzi oricine poate deveni, peste noapte, nutriționist, politolog, istoric, critic de teatru, antrenor, filosof, chiar teolog. Nu mai există acea „sfială” a cunoașterii, nefiind conștienți că orice acumulare de informație reprezintă nu doar o simplă înmagazinare de cunoștințe, ci și o transformare ontologică a celui care cunoaște, indiferent dacă el este sau nu conștient de acest lucru. De asemenea, orice cunoștință în plus vine cu o responsabilitate în plus. E de ajuns să ne gândim la episodul biblic al izgonirii protopărinților din Rai, în momentul în care au cunoscut Binele și Răul, mușcând din fructul pomului cunoașterii. Știm că înainte de cădere, Adam și Eva nu erau nevoiți să muncească pentru a se întreține. După cădere însă, nu numai că au pierdut Raiul, dar au devenit și muritori, fiind nevoiți să lucreze pământul pentru a-și menține traiul. O dublă transformare: ontologică și biologică. Eu aș spune că cea dintâi o implică pe cea de-a doua. Iată așadar ce importanță covârșitoare poate avea acumularea de cunoștințe pentru subiect.
Timp de secole, învățarea unei noi meserii avea caracter inițiatic, nu se realiza decât prin ucenicie și presupunea niște ritualuri specifice. E suficient să ne gândim la comunitățile de meserii din Antichitate, ca de exemplu cele din Mesopotamia, de medici, metalurgiști, agricultori, și care uneori aveau caracterul unor organizații religioase. În trecut savantul era, nu rareori, și teolog. Printre aceștia îi putem număra pe Pascal, Newton, Copernic, ba chiar și pe Leonardo da Vinci, dacă stăm să ne gândim la nenumăratele picturi de factură religioasă (printre care binecunoscuta „Ultima Cena”) pe care le-a realizat, ceea ce relevă că totuși a avut unele preocupări religioase, dacă nu teologice. În țara noastră, un exemplu evident de astfel de savant de geniu este Dr. Nicolae Constantin Paulescu. Acești oameni, prin activitatea lor, au unit Cerul cu Pământul. L-au adus pe Dumnezeu în meseriile lor, sfințindu-le și lucrând mai puțin pentru ei, cât mai ales pentru ceilalți. Aici stă toată cheia practicării unei meserii: ea trebuie să fie o jertfă. O jertfă concretă, pentru oameni, iar nu pentru „ideologii”. Când spun meserie, nu mă gândesc numai la cele de tipul dulgher, miner, instalator, și așa mai departe, ci la toate categoriile de activități prin care omul își câștigă existența și își ușurează traiul, autoîmplinindu-se în același timp.
Nicolae C. Paulescu |
De unde această provincializare a informației, a culturii, a profesiilor? Globalizarea? E doar o consecință. Eu cred că cauza merge mult mai încolo. Nu cred, ci sunt convins că principala cauză este dată de sărăcirea spirituală a omului. De faptul, dramatic, că a pierdut „simțul unității”, legătura cu semenii săi și cu lumea întreagă și, ceea ce e și mai grav, legătura cu Dumnezeu. Nu există sentiment mai plăcut, mai împlinitor decât acela că faci ceva pentru ceilalți, și că o faci bine. Mircea Eliade spunea că „dacă fiecare ins ar activa fără gândul recompensei, pământul ar fi un rai”. Contribuind la binele celorlalți, omul își face bine lui însuși. Din momentul în care devine conștient că fiecare gest al său poate avea repercusiuni în cealaltă parte a planetei, încetează să mai lucreze la întâmplare, doar pentru a câștiga bani sau pentru a dobândi poziții sociale înalte. Ce s-ar întâmpla, de pildă, dacă toată lumea ar deveni bancheră? Am muri de foame. Sau dacă nu ar mai exista fermieri? La fel, n-am avea ce mânca. V-ați gândit vreodată câtă responsabilitate are un gunoier? Lăsând posibilele glume la o parte, e important nu să ai o meserie cât mai „bine văzută”, ci să devii cel mai bun în ceea ce faci, folosindu-te de meseria ta și, implicit, de aptitudinile tale pentru a te autoîmplini.
Dacă lucrezi pentru binele celorlalți, indiferent dacă vorbim de locuitorii unei scări de bloc, ai unui oraș sau ai unei țări, în funcție de responsabilitatea pe care poziția ta o cere, vei da un sens activității tale. Lucrează ca și când Dumnezeu ar fi de față! Deoarece suntem ființe libere, avem responsabilități. Omul este o ființă socială, de aceea el are nevoie de semenii săi din multe puncte de vedere, fie pentru a se cunoaște pe sine și a-și defini personalitatea, fie pentru a se autoîmplini, fie pentru a se simți în siguranță, fie pentru a primi ajutor din partea celorlalți. Individualismul nu face decât să ne separe pe unii de ceilalți. O absurditate care duce la conflicte și, într-un final, la autodistrugerea rasei umane. Atunci când vom conștientiza necesitatea dăruirii spre binele celorlalți, vom înțelege adevărata menire a muncii, care trebuie să fie asemeni unei mărturisiri. O mărturisire a dragostei, o mărturisire a lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu