15 noiembrie 2013

Ispita gândirii pozitive

Există anumite tendințe, în lumea actuală, de a ignora realitatea înconjurătoare. În nicio altă perioadă din istoria umanității, omul n-a căutat cu mai multă râvnă și disperare „evadarea”. Această nevoie a individului de a părăsi lumea care îl înconjoară duce, fatalmente, la pierderea contactului său cu realitatea și la crearea unui univers al său, personal, dar iluzoriu, întrucât izvorăște din imaginația sa. Or, se știe cât de malefică este imaginația. Având impresia că e un „artist”, răstălmăcește realitatea și îi dă un conținut care, de multe ori, nici el nu mai știe ce reprezintă. Ca un copil care crede că tot ce zboară se mănâncă, face haz de necaz din orice, crede că totul se poate schimba printr-o simplă prefacere exterioară, fără să fie necesar să se schimbe în interiorul ființei lui, în relațiile cu semenii săi și în legăturile sale cu Dumnezeu, realitatea ultimă a acestei lumi și țelul nostru suprem.

Peste tot vezi numai mesaje de genul „să ne iubim”, „să zâmbim”, „să fim darnici” și multe alte asemenea gratuități. Vorbind despre gândirea pozitivă, mulți indivizi au tendința, de altfel foarte riscantă, de a cădea în deziluzie și de a ignora complet realitatea care ne înconjoară. Ați întâlnit probabil foarte multe mesaje sau cărți care tratează acest subiect inocent, dar plin de capcane, al gândirii pozitive. Ce înseamnă, în fond, să gândesc pozitiv. Înseamnă să privesc întotdeauna partea plină a paharului, indiferent dacă pe fundul lui nu se află decât un singur strop. Ba și mai mult, dacă situația e afurisită rău și nu mai găsesc nicio situație de scăpare, să fiu în stare să judec totul prin prisma proverbului „Tot răul spre bine”. Să gândesc pozitiv înseamnă să fiu optimist, să știu că întotdeauna va fi bine, că există „ceva” care face ca lucrurile să fie, în cele din urmă, bune. Bune pentru cine? Oare acest mod de a privi realitatea este unul just? Categoric, nu. În lumea asta există suferință. Ea se află printre noi și își face simțită prezența în fiecare zi. A te încrede așa, într-o putere abstractă care să-ți poate ție de grijă, e o înșelare cu atât mai mare cu cât, ignorând suferința care ne apasă în fiecare moment, ignorăm însăși o parte importantă a lumii înconjurătoare. Putem oare să mascăm suferința și să o eliminăm definitiv dacă fiecare persoană de pe acest pământ ar gândi pozitiv? În niciun caz. Suferința e ceva evident, cu care toți avem ceva de împărțit, și care nu poate fi eliminată prin nicio metodă, de niciun fel. În primul rând, omul suferă pentru că e muritor. În rest, nu ne rămâne decât să privim în jur.



Bineînțeles că optimismul are și el rolul său, atâta timp cât nu cădem în deziluzie, pierzând astfel contactul cu realitatea înconjurătoare. Și totuși, de ce este „gândirea pozitivă” atât de promovată și atât de „cool”? A devenit o modă să gândești pozitiv. Mulți autori anonimi au tratat și încă tratează subiecte pe această temă. O mulțime de scriitori de succes și-au vândut cărțile, ale căror personaje au răzbit în viață și și-au văzut visurile împlinite, gândind pozitiv în orice situație. Bineînțeles, nu trebuie să uităm că un roman nu este altceva decât o lucrare de ficțiune, care nu poate avea decât rareori legătură cu realitatea, și care e plăsmuirea imaginației unui individ. De la Paulo Coelho la Elizabeth Gilbert, cu al său „Mănâncă, roagă-te, iubește”, gândirea pozitivă s-a extins mai ales în rândul tinerilor, cea mai agitată și mai neliniștită categorie socială, căutând pretutindeni „evadarea”. Fie că vorbim de beletristică sau memorii, aportul imaginației este prezent, iar nuanțele folosite de autor sunt de așa natură încât să suscite imaginația cititorului și să-i schimbe părerea asupra lumii, crezând că își poate îndrepta viața prin niște simple impresii.

Un exemplu de astfel de carte îl reprezintă „Secretul” lui Rhonda Byrne. Ipoteza că gândurile noastre pot contribui la făurirea destinului este factice și superficială. De fapt, această ideologie Îl ignoră în totalitate pe Dumnezeu, crezând că omul singur este responsabil de soarta sa. Aici nu mai avem de-a face cu un Dumnezeu viu, lucrător, care ne povățuiește în fiecare moment al vieții noastre. Rezultatul speculației new age-iste, care încearcă să-L elimine pe Dumnezeu din viața oamenilor. Ni se spune că marile personalități ale omenirii se foloseau de această „tehnică” pentru a trece cu bine de greutăți. Un neo-păgânism camuflat sub cele mai atractive mesaje, fabricat în laboratoarele partizanilor Noii Ordini Mondiale, pentru a lovi în religia creștină și a-i duce pe oameni în rătăcirile periculoase ale propriei lor imaginații care, se știe, poate lua cele mai grave forme, fără nicio legătură cu realitatea. Se uită, în schimb, că Mozart a fost un catolic practicant, și nu numai el. Sperăm ca, în curând, să scriem un articol despre marile personalități creștine ale omenirii.

Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)


Ca orice curent la modă, „gândirea pozitivă” poate fi un bun subiect de campanie publicitară. Ea „se vinde bine”, indiferent dacă e vorba de cărți sau produse asociate cu acest tip de gândire. Deseori, în spatele sloganului „Gândește pozitiv!” se află intenții nu tocmai nobile. Un bun prilej pentru ONG-urile soroșiste de a-și etala „buna-voință” și propaganda neo-marxistă, sub învelișul cool al gândirii pozitive. E ușor să gândești pozitiv. Oricine o poate face. A gândi pozitiv nu implică grija față de celălalt, de cel de lângă tine. Gândesc pozitiv pentru că cred și știu ca situația mea se va îmbunătăți. Întotdeauna urmăresc scopul meu, și mai puțin, sau chiar deloc, al celor de lângă mine. Poți gândi pozitiv și să fii egoist în același timp. Or, se știe că egoismul înseamnă ignorarea tuturor semenilor tăi și situarea ta deasupra celorlalți. Mai corect ar fi să judecăm totul și cu bune, și cu rele, știind că din orice experiență, fie ea fastă sau nefastă, avem ceva de învățat. Asta este adevărata gândire pozitivă. Aceasta este atitudinea creștinului desăvârșit, de aproape două milenii. El se situează deasupra experiențelor sensibile, deasupra a tot ce e bun sau rău, având nădejdea de partea sa și ca scop ultim, pe Dumnezeu.

În paralel cu iubirea de semeni și cu grija față de natură, fără să-L uităm pe bunul Dumnezeu, care ne este întotdeauna alături, să încercăm să privim mai întâi spre noi înșine, să ne analizăm, apoi să vedem de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu