Identitatea culturală a României

Unul dintre lucrurile ce definesc cel mai bine un popor este cultura sa și influențele ei asupra gândirii altor popoare. O cultură nu poate fi catalogată ca fiind „superioară” sau „inferioară”, la fel cum nu poți spune despre măr că este superior nucii de cocos sau porumbului. O cultură este identitatea unui spațiu etnic, geografic și lingvistic, și reprezintă  spiritualitatea populației respective. Cultura este ceea ce are mai personal respectivul popor, viziunea sa asupra lumii; este, dacă vreți, ceea ce are etern înlăuntrul lui. Tocmai această eternitate conferă poporului capacitate de supraviețuire și rezistență în fața invaziilor străine, de orice fel.

Să luăm, de pildă, cultura greacă veche. Știm cu toții că ea a avut o influență covârșitoare asupra întregii Europe, gândirea europeană modernă fiind rezultatul marilor gânditori eleni. Logica lui Aristotel a devenit paradigmă pentru întreaga logică europeană contemporană. Deși vechea civilizație greacă a dispărut, cultura ei încă își face simțită prezența prin ideile care încă mai circulă pe continentul nostru. Un singur lucru e cert: Grecia și-a asigurat eternitatea. O țară care trece astăzi prin mari crize financiare, a reușit să-și creeze un renume la nivel european (și, de ce nu, chiar la nivel mondial), prin marile personalități ale Antichității. Se știe foarte bine locul Greciei pe harta culturală a lumii. Fiecare dintre noi a auzit de un Platon, de un Homer, de un Aristotel sau, mai cu seamă, de un Herodot, și imediat pleacă cu gândul către Grecia, o țară care, în ziua de azi, nu mai are aproape nicio putere de creație, dar trăiește prin personalitățile pe care le-a dat de-a lungul timpului și prin arhitectura sa celebră (cine nu a auzit despre sau a admirat măcar arhitectura greacă veche?). Orice i s-ar putea întâmpla Greciei (și sperăm să nu i se întâmple ceva mai rău decât i se întâmplă acum), ea rămâne în memoria colectivă și în sufletele noastre prin creațiile sale.

„Școala de la Atena”. Frescă de Rafael

O altă civilizație care și-a spus cu siguranță cuvântul este civilizația indiană. Este de prisos să mai vorbim despre contribuția ei la spiritualitatea universală.  Tehnicile yoga au ajuns în toate colțurile lumii, influențând major concepțiile despre viață ale tuturor celor care au intrat în contact cu ele. Nu mai vorbim de scrierile clasice. Filosofia germană - Schopenhauer, Goethe, Hegel etc. - și-a luat o parte destul de însemnată de idei din filosofia indiană. Idealismul german își are multe rădăcini în gândirea indiană. Să trecem însă mai departe și să vedem cum a reușit India să-și câștige independența. Știm cu toții că India a fost colonie britanică multă vreme, până la apariția providențială a lui Mahatma Gandhi și faimoasa lui „revoltă a non-violenței”, care a dus în final la obținerea autonomiei și, ulterior, la fondarea Republicii India, în 1950. Ce însemna această revoltă? Deși a fost colonie britanică, statul indian și-a continuat modul de viață cel de toate zilele, separându-se de conducătorii săi englezi prin stilul de viață conservator și tradițional. Nu era nevoie de nicio manifestare. Oamenii își făceau pâinea în casă după metode vechi de sute de ani, hainele erau confecționate după tehnici transmise din generație în generație, iar multe obiecte de uz casnic erau realizate în acest mod. Procedând astfel, populația autohtonă boicota mărfurile englezești de import și, cum interesul străinilor față de o țară este în primul rând de natură economică, aceștia n-au mai putut și n-au mai avut cui să-și vândă mărfurile, iar în final au fost obligați să plece. Astfel, indienii au reușit să scape de sub oblăduirea britanică făcând apel la tradiția și cultura lor.

Mahatma Gandhi

Desigur că lista este foarte lungă, iar exemplele pot continua. Merită să ne întrebăm un singur lucru: care a fost contribuția culturală a României la gândirea și spiritualitatea universală? Pentru a face acest lucru, este nevoie să ne uităm în trecut, deoarece întotdeauna acolo s-au format germenii unui popor. Mircea Eliade vorbește în lucrările sale despre  un „timp fabulos al <<începuturilor>>”, un „timp primordial”, în care omul trăia în conformitate cu natura, cu Cosmosul, în totalitatea sa. Sigur că acest „timp primordial” a fost diferit de la o cultură la alta, în funcție de viziunea ei asupra lumii. Ei bine, această viziune a sa asupra lumii nu este altceva decât scânteia care va aprinde întreaga cultură ce se va dezvolta ulterior. Chintesența gândirii românești se coagulează în baladele Miorița și Mănăstirea Argeșului, care au o vechime mult mai mare decât ne imaginăm noi. Despre ele am discutat în articolul intitulat „Ortodoxismul și cultura română”, și credem că nu mai este nevoie să le reluăm.

Tracia

Vorbind de trecutul și cultura României, trebuie ca obligatoriu să aruncăm o privire la cea mai veche civilizație cunoscută de pe teritoriul actual al țării noastre, și anume la traci. Sigur că tracii au ocupat un teritoriu întins în partea de est a Europei. Un important istoric al religiilor, Ioan Petru Culianu, care a fost și profesor invitat la Divinity School, aparținând Universității din Chicago, ne spune că termenul de „traci” (thrakes, gr. veche) desemna pe „locuitorii din nord-estul Peninsulei Balcanice, cuprinzând vreo două sute de triburi ce se mărgineau cu sciții la răsărit, cu pannonii, dalmații și ilirii la apus, cu balții și celții la miazănoapte. În sudul  Dunării trecea linia de demarcație între două arii lingvistice și culturale: tracii de miazăzi și tracii de miazănoapte (geto-dacii)”*. Un teritoriu imens, dar cu populații fragmentare. Tracii n-au fost niciodată în istoria lor un popor unitar, tocmai acesta fiind și motivul pentru care n-a rezistat cuceririi romane. Nefiind uniți, iar triburile neavând legături unul cu celălalt sau având legături slabe și pur comerciale, au fost în cele din urmă cuceriți. Ceea ce este semnificativ aici este că, deși separate, triburile aveau totuși o identitate unică: erau toate triburi de traci. Faptul că grecii îi delimitau de restul popoarelor numindu-i astfel, însemna că se deosebeau din punct de vedere etnic, cultural și religios. Deci, această clasificare n-a fost făcută la întâmplare.

Monumentul de la Tărtăria

Este de-a dreptul bizar cum vechea civilizație tracă este dată pur și simplu la o parte atunci când se vorbește de istoria românilor. În cărțile de istorie, provincia Tracia este pomenită doar după invazia romană, ca fiind un teritoriu mic pe spațiul Greciei de azi. Or, Tracia exista cu mult înainte de Imperiul Roman. În 1961, la Tărtăria, jud. Alba, s-au descoperit scrieri mult mai timpurii decât cele sumeriene. Cercetătorii au ajuns la concluzia că ele datează din mileniul VI î.Hr., fiind cele mai vechi scrieri de pe Pământ (deci de o importanță uriașă) și....cam atât. Nimeni n-a mers mai departe cu cercetările. S-a ridicat un monument care să ne aducă aminte de respectiva descoperire, în rest nimic. Putem compara descoperirea de pe teritoriul României cu descoperirile arheologice din China. Știm bine cu cât entuziasm au fost descoperite rămășițele culturii Yangshao (5000-3000 î.Hr.), în provincia Henan, în apropierea Fluviului Galben. S-au făcut cheltuieli foarte mari pentru dezgropări, iar la fața locului au fost prezenți o mulțime de arheologi și istorici chinezi. Intelectualii chinezi sunt de-a dreptul complexați de faptul că o bună parte din vechile scrieri clasice chineze ce conțineau mituri și legende, au fost distruse de-a lungul istoriei, poveștile lor nemaiputând fi redescoperite. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat dacă chinezii ar fi descoperit în China cea mai veche scriere din lume? Putem afirma cu tărie că Republica Populară Chineză este o țară cu un deosebit respect pentru trecutul și strămoșii săi, în ciuda „comunismului” său.

Vase de ceramică ale culturii Yangshao

                          

Dar totuși, care este motivul real pentru care trecutul României este ținut ascuns (căci trebuie să fie un interes la mijloc)? Interesul nu poate fi altul decât acela că tracii au avut o contribuție importantă la cultura europeană și care, dacă ar ieși la iveală, ar răni „orgoliul europocentrist”. De asemenea, este bine ținută ascunsă religia tracilor. Despre reformatorul Zalmoxis, care a trăit în realitate, deoarece este pomenit în Dialogurile lui Platon, se știa că nu doar a introdus monoteismul în religia geto-dacilor, dar a avut și un fel de „școală” de învățătură și tehnici de vindecare:

„Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descântec. Eu [Socrate] l-am învățat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] greci aveau dreptate să cuvânteze așa cum v-au arătat adineauri. Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: [anume] pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg [ca dintr-un izvor] ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales și în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflet înțelepciunea.”

Platon - Charmides

Este limpede că Zalmoxis a trăit pe pământ, nu doar ca să reformeze religia tracilor - care inițial era politeistă - dar a avut și discipoli (nu știm câți), prin care și-a propagat învățăturile. Deducem din textul lui Platon că acestea au pătruns în Grecia, și foarte probabil au contribuit la formarea gândirii elene de mai târziu. În rest, nu se știu prea multe. Redescoperirea civilizației trace este de o importanță capitală pentru România, deoarece:

a. este una dintre cele mai vechi și mai mari civilizații ale Antichității;
b. în mod cert a contribuit la formarea ideilor filozofice grecești de mai târziu și, indirect, la formarea mentalității europene;
c. asigură intrarea României (popor considerat ca având o cultură mică și nesemnificativă) în eternitate.
____________________

*) Eliade/Culianu, Dicționar al religiilor, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 265


UPDATE : Ioan Petru Culianu NU a fost profesor universitar la Universitatea din Chicago, cum scrisesem înainte, ci doar „visiting professor” (profesor invitat, plătit „cu ora”) la Divinity School, din cadrul aceleiași universități. Am corectat și, în același timp, am decis să semnalăm eroarea pentru a nu se crea confuzii în aprecierea justă a personalităților culturale românești.