SNC – Cultura

            Împortanţa culturii naţionale este una monumentală, deoarece un popor fără cultură naţională nu poate supravieţui, acesta este şi motivul pentru care lupta împotriva culturii naţionale este făcută cu atâta îndârjire de către adversarii Neamului Românesc, motivul? Este unul foarte simplu, chiar Immanuel Kant ( 1724 – 1804 ) a spus: “Un popor fără cultură e un popor uşor de manipulat.”

Immanuel Kant

              Manipularea reprezintă cea mai puternică armă a anti-româniştilor, deoarece doar prin ea poate fi subjugat Neamul Românesc, fără violenţă, şi doar prin ea poporul poate să fie făcut să-şi accepte lanţurile cu zâmbetul pe buze.

              Partea bună este reprezentată de faptul că acest proces de distrugere a culturii naţionale româneşti este unul reversibil şi pentru a demonstra veridicitatea spuselor mele voi da un exemplu : Dacă o casă este distrusă, ea trebuie să fie reconstruită, aşa stau lucrurile şi în cazul culturii, dacă propria noastră Cultură Naţională a fost distrusă, ea trebuie să fie reconstruită.

              În prezent, adversarii poporului Român, pentru a-l slăbi şi a-l fragmenta, aplică două metode : una este metoda tipică ( folosită şi în timpul Imperiului Roman ) pâine şi circ, iar a doua este multiculturalismul. Dacă prin metoda pâine şi circ i se ia poporului dreptul la cultură, dreptul la libertate, prin metoda reprezentată de multiculturalism se încearcă distrugerea păturii intelectuale prin dezbinare. Multiculturalismul este periculos pentru o cultură naţională deoarece dezbinarea duce întotdeauna la o destrămare a culturii respective. Multiculturalismul îl critic nu doar din punct de vedere ideologic cât şi din punct de vedere istoric.

              Pentru a demonstra inutilitatea multiculturalismului din punct de vedere istoric trebuie să fac trei prezentări istorice: prima va fi  a lui Qin Shi Huangdi (n. 260 î.Hr. - d. 10 septembrie 210 î.Hr. - este primul împărat chinez, întemeietor al dinastiei chineze Qin ), a doua prezentare va fi a lui Romulus împreună cu fratele său Remus (771 î.Hr.- 5 iulie 717 î.Hr.), iar cea de-a treia va fi a lui Clovis I (ca. 466 – 27 noiembrie 511).

              Qin Shi Huangdi a fost cel care a unificat China şi astfel, datorită lui, poporul chinez a devenit un popor unitar şi puternic. Pentru a întreprinde această acţiune el a trebuit să se folosească de două căi, una diplomatica şi una militară. După ce a reuşit să unifice China, el a dat o lege prin care se introducea un singur sistem de scris, un singur sistem legislativ şi o singură religie dominantă. Datorită lui poporul chinez este unul puternic deoarece el i-a conferit o identitate comună şi l-a ferit de dezbinare.

Qin Shi Huang-di

             Romulus împreună cu fratele său Remus au făcut în aşa fel încât, dintr-o mică adunare de sătuleţe, au creat un embrion statal mic, dar extrem de puternic, care să poată da naştere unuia dintre cele mai puternice imperii ale antichităţii şi anume cel roman. Pentru a reuşi acest demers Romulus a trebuit să unească acele comunităţi cultural separate într-o singură cultură, să dea nişte legi eficiente şi să oficializeze o religie comună. Datorită acestor elemente aparent insignifiante el a putut să dea o identitate acelei comunităţi, permiţând astfel acelei comunităţi să prospere şi să evolueze.

Romulus

              Ultimul, dar nu cel din urmă, a fost Clovis, fondatorul puternicului stat franc. La nivel politic, religios şi cultural, el a făcut acelaşi lucru ca şi Romulus şi Qin Shi Huangdi şi anume a unit triburile răsfirate ale francilor, le-a dat o identitate culturală comună, o identitate religioasă comună şi astfel a reuşit să fondeze un regat puternic, capabil să ţină piept ameninţărilot externe.

Clovis

              Însă cultura nu reprezintă doar fundamentul pe care se creează un stat naţional, ea reprezintă şi un mijloc de apărare împotriva invadatorilor fiindcă atunci când armele fizice nu sunt îndeajuns de puternice, poporul care se află în defensivă trebuie să recurgă la cele spirituale, reprezentate de cultură.  Pentru a demonstra rolul defensiv al culturii, voi da tot trei exemple din istorie : primul va fi cel egiptean, al doilea cel românesc şi al treilea cel chinezesc.

              Frumuseţea culturii egiptene şi modul în care a fascinat ea, a reprezentat un mod de apărare împotriva invadatorilor, care chiar dacă au cucerit ţara din punct de vedere militar, nu au fost capabili să o cucerească şi din punct de vedere spiritual şi din această cauză unii dintre invadatori s-au transformat în nativi. Un bun exemplu în acest sens în reprezintă dinastia Ptolemeică ( 305 - 30 î.H, fondată de Ptolemeu I Soter), dinastie care chiar dacă a condus Egypt mai bine de 250 de ani, nu a putut să se impună în acea zonă, din punct de vedere cultural, şi din această cauză reprezentanţii ei au devenit la rândul lor egipteni din punct de vedere cultural. Ultimul reprezentant de seamă al acestei dinastii a fost Cleopatra (greacă: Κλεοπάτρα, n. 69 î.Hr., d. 12 august 30 î.Hr.) care a încercat să refacă Imperiul Egiptean, ea asimilând cultura egipteană şi devenind la rândul ei o egipteancă de seamă.

Cleopatra plimbându-se pe terasă

               Cel de-al doilea exemplu este cel reprezentat de neamul nostru românesc, neam care datorită unei culturi naţionale puternice şi viguroase a putut să ţină piept multor valuri de invadatori. Mulţi dintre invadatori, datorită puterii culturale şi spirituale româneşti, s-au lăsat asimilaţi în marea masă a neamului nostru, dintre acei invadatori amintesc: cumanii, pegenegii şi o parte din triburile slave. Puterea culturii naţionale româneşti a făcut în aşa fel încât să supravieţuim, să ieşim din situaţii cât se poate de critice.

Grup de români

                Al treilea exemplu este cel reprezentat de cultura chinezească şi de modul în care a putut să înfluenţeze istoria, ajungând să transforme o înfrângere într-o victorie. Exemplul folosit în acest sens va fi cel al dinastiei Yuan. Dinastia Yuan chineză . 元朝, yuán cháo, W.-G. yüan ch'ao), mongolă Dai Ön Yeke Mongghul Ulus, a fost o dinastie mongolă care a domnit între anii 1279–1368 în China. Dinastia a fost proclamată în anul 1279 de Kublai nepotul lui Ginghis Han, proclamare care a avut loc după înfrângerea dinasiei Song și capitularea orașului Hangzhou, azi capitala provinciei Zhejiang . Chiar dacă mongolii au avut o tactică superioară, ei nu au putut cuceri poporul chinez din punct de vedere spiritual, deoarece ei nu aveau o cultură atât de puternică. Chiar primul împărat mongol, implicit Kubilai han ( 1215-1294 ), şi-a dorit să fie recunoscut ca han al mongolilor, dar şi ca împărat al chinezilor, de ce? Deoarece cultura chineză a exercitat o asemenea forţă de atracţie încât nici puternicul mongol nu a putut să o refuze.

Kubliai Han

               După cum se vede, istoria a demonstrat faptul că cei care vor să-şi facă poporul puternic, trebuie să pună la punct trei aspecte, cel cultural, cel religios şi cel legislativ, este important de reţinut că toate ţin de unitate, fiindcă doar unitatea te face puternic, dezbinarea te face slab, toate popoarele care au reuşit să supravieţuiască unei invazii şi să progreseze au avut o cultură puternică şi unitară.

              Procesul de refacere a culturii naţionale româneşti trebuie făcut prin studierea operelor celor mai importanţi filozofi, celor mai importanţi oameni de cultură şi politici autohtoni, dar şi străini, spre exemplu: Sun Tzu, Nicolo Machiavelli, Emanuel Kant şi mulţi alţii. Cititul şi informarea corectă vor salva Cultura Naţională Românească, iar renaşterea culturii româneşti va duce la o renaştere a Neamului Românesc.

Spartacus - eliberatorul

   Tracul care a zguduit Roma, a fost Spartacus (100-71 î.H), el a reprezentat mai mult decât un geniu militar, deoarece a fost şi un eliberator, zdrobind lanţurile sclaviei care îi sufocau poporul.

  Născut liber, el era originar din tribul tracic al Maedilor, teritoriul acestui trib fiind amplasat în apropierea fluviului Stryman (acum Struma).

Unele surse afirmă ca el era un simplu pastor, dar altele susţin ca s-a născut într-o familie nobiliară.

  Ca multi alţi traci, el se înrolează de nevoie în armata romană. Auxiliar fiind,el dezertează rapid deoarece este obligat de către romani să lupte împotriva unui alt trib tracic (adevărul istoric contrazice absurditatea prezentată de către "experţii "  americani în serialul Spartacus, acolo unde tracii lui Spartacus luptau împotriva „barbarilor geţi”).

  Cand este prins,este condamnat la sclavie si dus la Roma pentru a fi vandut ca sclav, lucrând în mine, dar soarta nu a vrut ca el să rămână doar un simplu sclav în mine ci un brav războinic.

Spartacus rupându-şi lanţurile

   Un lanist (antrenor de gladiatori), Lentulus Battiatus, îl cumpară, intuind abilitatea lui de razboinic şi îl foloseşte ca gladiator în arenă, sperând să câștige sume considerabile de pe urma abilității tracului.

 Astfel Spartacus ajunge în Ludus (şcoala de gladiatori) din Capua, în compania altor oameni care urmau să aibă cumplită soarta de a muri în Arena în aplauzele frenetice ale maselor doritoare de violenţă.

Luptă în arenă

 Or, Battiatus a comis o grava eroare, aceea de a reunii oameni care vorbeau aceeaşi limbă, în vreme ce o regulă elementară impunea ca gladiatorii să nu poată comunica intre ei. Dar tinand cont de abilităţile razboinice ale tracilor, este de inteles de ce prefera sa angajeze traci.

  Autoritatea lui Spartacus asupra celorlalti se explica în parte prin motive religioase, deoarece iubita lui, tot de neam trac, era preoteasă. Aici a intervinit și rolul religios al eliberării. Iată cum credinta comuna poate uni oamenii in fața primejdiei!

  Hotărând să devină liber, Spartacus evadează împreuna cu cei 70 de tovarăși din școala de gladiatori din Capua. Fugarii, pornind din Capua, ajung in sud. Ajutat de cei doi subordonaţi de-ai săi,Crixus si Gannicus, Spartacus organizeaza trupele, le furnizeaza arme si hrana cucerind marile domenii din imprejurimi, acolo unde foştii sclavi li se alătură pentru a lupta pentru eliberare.

  Romanilor le trebuie ceva timp pentru a reacţiona, căci subestimaseră anvergura mişcării.

  Când în sfârşit este trimisă o trupa împotriva rasculaţiilor în frunte cu Claudius Glaber,aceaştia sunt deja bine organizaţi şi o inving cu usurinţă. Claudius Glaber decide să-şi amplaseze trupele la poalele Vezuviului, dar Spartacus îi dejoacă planurile distrugându-i armata.
 Dupa aceasta batalie, urmeaza o noua confruntare in care rasculatii lui au dat dovada ca pot sa infranga o armata romana fara sa aplice tactici de gherila.
 Se pare ca rolul principal in aceasta batalie, a fost detinut de cavalerie ( talent înnăscut ).

 Dupa aceasta victorie,armata lui Spartacus s-a mărit, ajungand la 70.000 în iarna lui 73. În acel moment decide să-și duca o parte din oameni spre Alpi, cu intentia de a-i lasa să plece spre regiunile natale. Dar dorința din păcate, dorința de revanșă a fost mai mare decât cea de eliberare și răsculații decid să se înfrunte cu Roma.

 In cele din urma,o trupa de 30.000 coboara in Apulia, sub conducerea lui Crixus, unde este masacrată de  către armata consulului Gallius Publicola.

 Armata lui Spartacus atinge campia Padului.In apropiere de Modena,obţin o stralucită victorie impotriva unei noi armate romane.

 In loc sa treca Alpi,Spartacus face un ocol şi se indreapta din nou catre sud, sperând să cucerească Roma.

 El se indreapta spre sudul peninsulei dar, la fel ca Hannibal, renunţă în final să atace Roma.

 În tot acest timp, la Roma, Marcus Licinius Crassus (n.115 - 53 î.Hr )  participa la alegeri unde este ales pentru a-l invinge pe  Spartacus şi a pune capăt revoltei.

 Odata ales , i se incredinteaza 10 legiuni si porneste la lupta. Deşi rezultatul luptelor este indecis, Spartacus întelege ca adversarul îi este superior şi decide să se retragă în Sicilia.

Moartea lui Spartacus

 Pentru a indeplini aceasta misiune, apeleaza la piraţii cilicieni. Dar aceştia dispar cu banii, pesemne de frica replesaliilor romane. Crassus profita de aceasta ocazie pentru a îl bloca.

 Cu toate ca oamenii erau infometati si slabiti,Spartacus dând dovada de maiestrie strategică reuşeşte să spargă blocada.

 Dupa o serie de lupte de uzură, înfruntarea finală nu poate fi evitată şi are loc în Lucania. La capatul unei comfruntari lungi si violente, armata  lui Spartacus este în cele din urma înfrantă în anul 71 î.H.

 Însuşi Marele Trac moare eroic in lupta, dar nu moare oricum, ci doar fizic deoarece spiritul şi amintirea lui sunt inca vii chiar dacă au trecut mai bine de doua milenii de atunci. Amintirea lui Spartacus, acest brav strămoş al nostru trebuie să fie exact ca lumina unei candele aprinse în beznă , această lumină ne menţine speranţa că într-o zi, vom fi liberi şi că vom demonstra faptul că suntem demni de strămoşii noştri.

Constantin Mavrocordat - exceptia care a facut regula

         Chiar dacă perioada fanariotă - 1711 - 1821- în totalitatea ei a avut o influenţă negativă asupra poporului român, o perioadă în care nepotismul, lăcomia şi ipocrizia au atins nişte culmi incredibile ( această tristă "performanţă" a fost din nou atinsă de către cea mai mare parte a clasei politice actuale ).

Constantin Mavrocordat

           Paradoxul a constat în faptul că într-o perioadă atât de nefastă , respectiv cea fanariotă , a apărut un lider capabil şi interesat de soarta poporului român, acel principe a fost Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol; d. 23 noiembrie 1769, Iași), a domnit în Ţara Românească de şase ori şi în Moldova de patru ori.

           Exact ca şi tatăl său, Nicolae Mavrocordat, Constantin a fost un om pasionat de ideile filozofice reformatoare din secolul al XVIII - lea, dar mai mult decât preluarea acestor idei, el a mai avut ceva în plus, şi anume demnitatea ( calitate pe care puţini principi şi oameni politici o au ), domnia reuşind să o capete datorită sprijinului oferit de către boieri.

           După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci. Reîntors în Ţara Românească în anul 1735 îşi pune în aplicare planurile pentru o schimbare în bine a situaţiei sociale şi economice. Constantin desfiinţează impozitele indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 lei, plătiți boierului respectiv, de care aparţineau. Reformele puse în aplicare au fost şi de ordin şcolar, la ordinul său deschizându-se şcoli în care se preda limba română ( în acea perioadă existau puţine şcoli în care se preda în limba română, în majoritatea şcolilor se preda în greacă ). A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește.

Stema familiei Mavrocordat

         Schimbările făcute de către Constantin Mavrocordat au avut loc şi la nivel administrativ şi au constat în faptul că în județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ.

         Nici la capitolul diplomaţie nu a stat rău acest principe înţelept, el ştiind să profite de pe urma războiului ruso - turco - austriac (1736 - 1739), înlăturând diversele combinații ale puterilor, obține reunirea Olteniei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739.

         Toate reformele bune au fost puse în aplicare şi atunci când a preluat puterea în Moldova. În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor săi. El este domnitorul care a suprimat șerbia în Ţările Române: mai întâi în Țara Românească (1746), apoi în Moldova (1749).

         Rolul pe care l-a jucat acest principe înţelept pentru Neamul Românesc a fost unul extrem de important, unul revoluţionar, deoarece în timpul domniei sale, Neamul Românesc a trecut de la feudalism la un sistem mai evoluat în care şerbia a fost abolită.

         Din păcate soarta nu a fost atât de bună cu acest suveran capabil deoarece în 1769, în timpul ultimei domnii (în Moldova), pe când Rusia se afla în război cu Poarta Otomană, Constantin Mavrocordat cade prizonier și este ucis de un soldat rus. Chiar dacă Constantin Mavrocordat a avut un sfârşit atât de trist asta nu înseamnă că el trebuie uitat, ba din contră, Neamul Românesc trebuie să-şi aminească de el ca de un suveran înţelept care l-a dezrobit din lanţurile feudale.

        Constantin Mavrocordat a reprezentat excepţia care a făcut regula deoarece, după el, nu a mai venit la conducerea Ţărilor Româneşti , niciun fanariot capabil şi ataşat de popor.