Metodele de a ghida și, astfel, de a domina psihologia și gândirea oamenilor îmbracă nenumărate forme. Acestea sunt ascunse peste tot, de multe ori chiar sub nasul nostru, fiind cu atât mai periculoase cu cât sunt mai „la vedere”. Una dintre aceste metode sunt conspirațiile. Am auzit cu toții, de nenumărate ori, acest cuvânt: conspirație. Ce înseamnă „conspirație”? În sens larg, conspirația este o uneltire, o acțiune secretă, pusă la cale de două sau mai multe persoane, numite conspiratori, și îndreptată împotriva unui sistem, unui individ etc. Acest etc de la sfârșit face din conspirații o unealtă de relativizare a adevărului. E suficient să spui despre ceva că e o conspirație, că omul și cască ochii mari, resimțind o teamă mai mult sau mai puțin pronunțată în interiorul său. În acest fel, foarte multe lucruri pot dobândi statut de conspirație, și astfel oamenii ajung să le considere altfel decât ceea ce sunt în realitate. Ce înseamnă, în fond, o conspirație? O conspirație nu înseamnă nimic. E un termen care nu-și are rostul de existență. Dacă Gigel se sfătuiește cu Ghiță să-i fure bomboana lui Mitică, asta înseamnă că Gigel e parte dintr-o conspirație? Vedeți, dar, unde este relativizarea.
Atunci când auzim de ceva care poartă eticheta „conspirație”, ni se aprinde un beculeț, și devenim dintr-o dată suspicioși și reținuți. Nu ne interesează să știm mai multe despre subiect. E de-ajuns să știm că este o conspirație și atât. Oamenii nici măcar nu mai încearcă să afle mai mult. În prezent, suntem înconjurați de conspirații. Ați auzit pomenindu-se deseori de Codex Alimentarius, de extratereștri, de teroriști, de fantome și de câte și mai câte. Mass-media sunt principalul promotor al acestor conspirații, transformându-le chiar în modă. Filmele hollywoodiene au încasat, de-a lungul timpului, milioane de dolari prin comercializarea acestor povești de prost gust. Fără îndoială că, în unele dintre ele, există o firimitură de adevăr, dar atitudinea noastră față de ele este superficială. Ne ascundem după deget și vorbim de ele, crezând că, în orice clipă, va veni cineva să ne ridice cu forța din casă. Ne e teamă să ne adâncim mai mult în subiect, să vedem ce înseamnă și cum ne poate influența el viața. Atunci când nu știm prea bine cu ce avem de-a face, e foarte comod să spunem că este o conspirație. Se ajunge astfel la un control foarte ușor al conștiinței colective, oamenii devenind paranoici și neliniștiți.
Un exemplu de conspirație este activitatea așa-ziselor societăți secrete. Acestea nu sunt altceva decât niște confrerii formate din persoane inteligente, foarte bine informate, cu număr redus de membri, dar care, pentru a fi puternice, se sprijină pe un principiu absolut necesar: solidaritatea. Probabil cea mai cunoscută astfel de confrerie este Masoneria. Pe cât de mult s-a vorbit despre ea, pe atât de puține se știu despre ea. O trăsătură a acestei societăți secrete stă în chiar denumirea ei. De ce secretă? „Secretismul” acestor indivizi poate fi comparat cu misterul în care erau învăluiți faraonii Egiptului antic. Totul era de natură psihologică. În vremurile străvechi, se credea că suveranul era trimisul zeului pe pământ, „unsul” lui Dumnezeu. Acest lucru era valabil pentru foarte multe culturi, nu numai pentru cea egipteană (în India, China, Imperiul Roman etc.). Despre el, se spunea că era inviolabil, de netăgăduit și atotputernic. Așadar, îi erau asociate atribute divine. Pe ce se baza acest lucru? Pe frică! Poporului i se spunea că împăratul era trimis direct de zeu, pentru a guverna țara. Având această „calitate”, nimeni nu avea nici măcar dreptul de a vorbi de el. Oamenilor li se insinua în mod constant că regele e atotputernic, fiind trimis de Dumnezeu, și că nimănui nu îi era permis să i se împotrivească. Subalternii săi îl tratau tot timpul cu venerație, băgând, în același timp, frica în populație. Cum aceasta nu era chiar atât de deșteaptă, se conforma. Învăluindu-l pe rege într-un fel de aură mistică, divină, oamenii deveneau nu numai speriați, dar și fascinați de persoana suveranului. Se mergea până într-acolo, încât acesta nici nu se arăta la față, spunând că „demnitatea” și „grația” lui nu îi permiteau să se lase privit de muritorii de rând, deși el nu era decât un simplu om, ca oricare dintre noi.
Exact același lucru se petrece și cu membrii societăților secrete masonice. Învăluiți în „misterul” conspirației, ca un fel de formulă magică la care nu au acces decât cei aleși, și-au creat un renume mondial prin care să insufle teama. Uneltele pe care le folosesc sunt nenumărate. De la o simbolistică complexă, ambiguă și greoaie, până la cărți și eseuri (scrise tot de ei) care să-i prezinte într-o lumină divină, la fel cum, în trecut, regii erau prezentați populației de către slujitorii lor. Ritualurile sunt un alt mod de intimidare psihică. În general, atunci când vine vorba de „inițieri”, omul obișnuit prezintă un fel de curiozitate amestecată cu teamă. Discreția exagerată de care dau dovadă este încă un semn al slăbiciunii acestora. Neavând puteri intrinseci, se ascund, știind că oamenii nu-i susțin și nici nu-i suportă. Nu lucrează decât prin intermediari, ca lăptarii, iar acest lucru dovedește multe lucruri. În primul rând, dovedește faptul că sunt buni organizatori, organizând totul cu precizie și inteligență extraordinare. În al doilea rând, solidaritatea mutuală, frățească, dintre ei, le permite să meargă spre același țel, dominarea psihică, dar și sufletească, a populației. În ultimul rând, inteligența diabolică, șireată, definitorie pentru ei, le permite să se strecoare în mentalitatea oamenilor prin cele mai strâmte uși. Una dintre aceste uși este conspirația. Aceasta deformează adevărul, făcând ca ceva să pară altceva. Masonii nu sunt nici mai mult, nici mai puțin decât niște oameni: și ei se hrănesc, și ei au necazuri, și ei se odihnesc, și ei respiră, și ei râd și zâmbesc, și ei au copii. Nimic supranatural aici. Îmbătați de puterea pe care au obținut-o (fără ca noi să ne gândim la modul în care au obținut-o), au început să se creadă, la rândul lor, zei. În realitate, ei depind de restul omenirii în măsura în care aceștia le înghit teoriile și rămân cuminți și ascultători. Așadar, vina e, în primul rând, la noi.
A-i considera pe acești oameni mai mult decât ceea ce sunt - adică niște oameni - înseamnă să-i confundăm cu zeii. Înseamnă să-L înlocuim pe Dumnezeu cu Antihrist. Or, exact asta se dorește. În Decalog, cea dintâi poruncă este: „Eu sunt Dumnezeul tău, să nu ai alți Dumnezei afară de Mine!”. Considerându-i pe ei Dumnezeu, noi păcătuim împotriva adevăratului nostru Dumnezeu, bun și iertător, dar și drept, Cel de care ar trebui să ne fie cu adevărat frică, iar nu de acești impostori malefici.
Un exemplu de conspirație este activitatea așa-ziselor societăți secrete. Acestea nu sunt altceva decât niște confrerii formate din persoane inteligente, foarte bine informate, cu număr redus de membri, dar care, pentru a fi puternice, se sprijină pe un principiu absolut necesar: solidaritatea. Probabil cea mai cunoscută astfel de confrerie este Masoneria. Pe cât de mult s-a vorbit despre ea, pe atât de puține se știu despre ea. O trăsătură a acestei societăți secrete stă în chiar denumirea ei. De ce secretă? „Secretismul” acestor indivizi poate fi comparat cu misterul în care erau învăluiți faraonii Egiptului antic. Totul era de natură psihologică. În vremurile străvechi, se credea că suveranul era trimisul zeului pe pământ, „unsul” lui Dumnezeu. Acest lucru era valabil pentru foarte multe culturi, nu numai pentru cea egipteană (în India, China, Imperiul Roman etc.). Despre el, se spunea că era inviolabil, de netăgăduit și atotputernic. Așadar, îi erau asociate atribute divine. Pe ce se baza acest lucru? Pe frică! Poporului i se spunea că împăratul era trimis direct de zeu, pentru a guverna țara. Având această „calitate”, nimeni nu avea nici măcar dreptul de a vorbi de el. Oamenilor li se insinua în mod constant că regele e atotputernic, fiind trimis de Dumnezeu, și că nimănui nu îi era permis să i se împotrivească. Subalternii săi îl tratau tot timpul cu venerație, băgând, în același timp, frica în populație. Cum aceasta nu era chiar atât de deșteaptă, se conforma. Învăluindu-l pe rege într-un fel de aură mistică, divină, oamenii deveneau nu numai speriați, dar și fascinați de persoana suveranului. Se mergea până într-acolo, încât acesta nici nu se arăta la față, spunând că „demnitatea” și „grația” lui nu îi permiteau să se lase privit de muritorii de rând, deși el nu era decât un simplu om, ca oricare dintre noi.
Exact același lucru se petrece și cu membrii societăților secrete masonice. Învăluiți în „misterul” conspirației, ca un fel de formulă magică la care nu au acces decât cei aleși, și-au creat un renume mondial prin care să insufle teama. Uneltele pe care le folosesc sunt nenumărate. De la o simbolistică complexă, ambiguă și greoaie, până la cărți și eseuri (scrise tot de ei) care să-i prezinte într-o lumină divină, la fel cum, în trecut, regii erau prezentați populației de către slujitorii lor. Ritualurile sunt un alt mod de intimidare psihică. În general, atunci când vine vorba de „inițieri”, omul obișnuit prezintă un fel de curiozitate amestecată cu teamă. Discreția exagerată de care dau dovadă este încă un semn al slăbiciunii acestora. Neavând puteri intrinseci, se ascund, știind că oamenii nu-i susțin și nici nu-i suportă. Nu lucrează decât prin intermediari, ca lăptarii, iar acest lucru dovedește multe lucruri. În primul rând, dovedește faptul că sunt buni organizatori, organizând totul cu precizie și inteligență extraordinare. În al doilea rând, solidaritatea mutuală, frățească, dintre ei, le permite să meargă spre același țel, dominarea psihică, dar și sufletească, a populației. În ultimul rând, inteligența diabolică, șireată, definitorie pentru ei, le permite să se strecoare în mentalitatea oamenilor prin cele mai strâmte uși. Una dintre aceste uși este conspirația. Aceasta deformează adevărul, făcând ca ceva să pară altceva. Masonii nu sunt nici mai mult, nici mai puțin decât niște oameni: și ei se hrănesc, și ei au necazuri, și ei se odihnesc, și ei respiră, și ei râd și zâmbesc, și ei au copii. Nimic supranatural aici. Îmbătați de puterea pe care au obținut-o (fără ca noi să ne gândim la modul în care au obținut-o), au început să se creadă, la rândul lor, zei. În realitate, ei depind de restul omenirii în măsura în care aceștia le înghit teoriile și rămân cuminți și ascultători. Așadar, vina e, în primul rând, la noi.
A-i considera pe acești oameni mai mult decât ceea ce sunt - adică niște oameni - înseamnă să-i confundăm cu zeii. Înseamnă să-L înlocuim pe Dumnezeu cu Antihrist. Or, exact asta se dorește. În Decalog, cea dintâi poruncă este: „Eu sunt Dumnezeul tău, să nu ai alți Dumnezei afară de Mine!”. Considerându-i pe ei Dumnezeu, noi păcătuim împotriva adevăratului nostru Dumnezeu, bun și iertător, dar și drept, Cel de care ar trebui să ne fie cu adevărat frică, iar nu de acești impostori malefici.
foarte bun articolul
RăspundețiȘtergere