Democratia - o iubire platonica

  De la "marea revoluţie franceză" încoace, odată cu apariţia democraţiei şi a votului universal, ni se spune că istoria este făcută de către mase, că odată la patru sau cinci ani, acele mase îşi aleg liderii pe care-i doresc.
   Eu sunt conştient că această poveste sună frumos, însă oricât de frumos ar suna această poveste, realitatea este cu totul alta. Istoria a demonstrat faptul că nu masele, ci elitele decid într-un mod real traseul ei.
   Această realitate ( a elitei care conduce ), a rămas aceeaşi, încă de la începuturile omenirii până în prezent, singurele elemente care au fost schimbate într-un mod fundamental de-a lungul timpului au fost cele reprezentate de către tehnologie şi modul de exercitare al puterii.
    Pentru ca un popor să-şi ia destinele în propriile mâini, trebuie mai întâi ca acel popor să aibe o elită născută din el, o elită care să-i urmărească aspiraţiile, să-l îndrume şi să înţeleagă mecanismele puterii. În cadrul fiecărei perioade istorice, indiferent dacă era vorba de monarhie, republică sau dictatură, oamenii care au condus cu adevărat statul au fost cei care au înţeles mecanismele puterii şi au avut înteligenţa necesară aplicării lor.

Democraţia

    Chestiunea principală în acest caz este cea a faptului că nu sistemul conduce oamenii, ci alţi oameni conduc prin intermediul instrumentului numit sistem. Aceasta este şi cauza pentru care un popor trebuie condus de lideri care să-i urmeze aspiraţiile, indiferent de orientarea politică a acelor lideri, fiindcă esenţa este mult mai importantă decât forma. În ziua de azi se pune foarte mare valoare pe formă, pe orientări politice, în mass-media oficială se tot vorbeşte despre stânga, dreapta, centru, deviaţii de stânga, deviaţii de dreapta...forme, forme şi iar forme, însă care este esenţa acestor forme?
    Adevărata esenţă a oricărui sistem este elita care conduce acel sistem. Dacă în epoca de piatră conta cine avea bâta mai mare şi mai multă forţă brută, în prezent este evident că modul de exercitare al puterii s-a schimbat, devenind mult mai subtil. În prezent nu contează cine are bâta mai mare, ci persoana care deţine monopolul asupra banilor şi a informaţiei.
     Pentru a mă face mai bine înţeles voi da ca exemplu o realitate din "patria democraţiei", recte SUA, o realitate pe care mulţi ori nu o înţeleg sau nici nu vor să o înţeleagă, anume cea a faptului că în pofida alegerilor şi a "voinţei populare" tot o aristocraţie domneşte şi acolo.
     Adevăratul lider al Americii nu este preşedintele, ci preşedintele FED-ului, care nu este ales prin vot universal, ci prin votul unui grup restrâns ( adevărata aristocraţie ). Această realitate nu se reduce la SUA, ci la întreaga lume.
     Acest exemplu demonstrează într-un mod clar faptul că democraţia este o iubire platonică deoarece nu oferă decât iluzia puterii poporului, în timp ce conceptul artistocrat spune clar şi pe faţă faptul că un mic grup de oameni conduc destinele ţării, singura diferenţă între cele două este cea a faptului că democraţia doar dă impresia că nu aristocraţia conduce,
     Concluzia acestui articol este următoarea, românii pentru a-şi lua destinele în propriile mâini nu trebuie să aştepte de la alţii, ci să înţeleagă mecanismele puterii pentru a le pune în aplicare.

Statul tanar si provocarile sale

      Experienţa statalităţii reprezintă un element diferit faţă de experienţa organică a poporului, deoarece un popor poate fi foarte vechi din punct de vedere organic, însă dacă nu are experienţa statalităţii, acel popor vechi poate da naştere unui stat tânăr.
      Un bun exemplu de popor vechi care traieşte într-un stat tânăr este cel al poporului român. Un stat tânăr nu poate fi comparat cu unul care are experienţa statalităţii. Un stat tânăr "poate învaţa multe" din experienţa statului vechi, însă, procesul în sine este unul de durată. Acesta fiind principalul motiv pentru care un stat tânăr nu are rost sa fie comparat cu unul vechi.
      O alta problema care derivă din această "tinereţe" a statului ( combinată cu incompetenţa clasei politice şi "buna-voinţa mass-mediei" ) este cea care creează iluzia "poporului idiot", popor care nu are capacitatea "poporului deştept" de a prospera.
      Poporul roman este un popor capabil, însă are o întârziere atunci când vine vorba de chestiunea statalităţii datorită istoriei sale tumultoase şi a lipsei unui ragaz care să-i permită dezvoltarea. Acesta fiind şi motivul pentru care este greşit să compari statul român, cu cel francez, olandez, elveţian..etc deoarece toate aceste state avansate au avut parte atât de un răgaz necesar dezvoltării, cât şi de o vechime a independenţei statale.

     După cum am mai spus, întârzierea statală reprezintă un dezavantaj, însă în niciun caz nu trebuie să fie percepută ca o scuză pentru toate neajunsurile deoarece este foarte uşor să găseşti scuze, în loc să cauţi esenţa problemei pentru a o rezolva. Natura rezolvării unei astfel de probleme nu este una pur materială, ci una spirituală fiindcă numai Credinţa şi Pasiunea pot salva un popor. Un bun exemplu istoric în care toate aceste calităţi au fost folosite pentru a depăşi impasul întârzierii a fost cel al erei Meiji din Japonia, atunci când poporul japonez, ghidat fiind într-o direcţie bună de o elită naţionalistă, nu numai că a depăşit impasul întârzierii, dar a şi devenit o mare putere! Cum au putut face acest lucru? Renunţând la scuze şi trecând la treabă, studiind cu atenţie toate calităţile marilor puteri la acea vreme, ca mai apoi să le înveţe şi să le pună în practică!
     Concluzia logică a acestui articol este aceea că poporul român nu este "poporul idiot" deoarece "idiotul" în acest caz nu este românul, ci propagandistul care nu numai că-i creează românului această imagine falsă, dar i-o şi induce prin intermediul unui amplu bombardament psihologic.