Pentru o națiune, elitele sunt acelea care o ghidează pe drumul întortocheat al Istoriei. Aceste elite pot fi de mai multe tipuri, fiecare cu rolul și cu datoria sa. Există elite intelectuale, politice, religioase și așa mai departe. Acestea reprezintă „capul” unei nații. Iar unde nu e cap, e vai de picioare! De aceea, existența și importanța elitei trece dincolo de simpla afișare publică. Vom explica mai departe acest lucru. Dar, pentru a putea explica rolul elitelor în viața unei națiuni, este important să definim, în primul rând, elita.
Așadar, ce este o elită? O elită este, în primul rând, un grup de persoane (sau, mai bine spus, de personalități) care se disting de marea masă a indivizilor prin preocupările, prin activitatea, prin opiniile și structura lor spirituală. Aceste persoane sunt denumite, în mod convențional, cu numele de „elită”, nefiind obligatoriu ca ele să aibă vreo legătură una cu cealaltă, nici să fi auzit una de cealaltă. După cum spuneam mai sus, o elită nu trebuie să fie neapărat intelectuală. Ea poate fi de mai multe tipuri. În articolul de față vom pune însă accent pe elita intelectuală. Deci, elitele se deosebesc de marea masă, lucrând și gândind în mod independent, având propriile opinii și convingeri. Din această cauză, elitele nu pot fi manipulate sau îndoctrinate. Dacă ar putea fi manipulate, atunci ele nu mai sunt elite, ci devin niște măscărici. Fiecare membru al elitei (repet, „elită” în sens convențional) are propriile sale idealuri și propria sa structură spirituală, dar și propriul destin, de care, de cele mai multe ori, este perfect conștient. Elita își desfășoară activitatea în cadrul societății. Niciunul din membrii săi nu adoptă atitudinea „turnului de fildeș”. Ei nu se retrag în munți plângându-și de milă și suferind muierește, ci luptă, fiecare pe frontul său, pentru a se afirma și a influența mersul evenimentelor.
Pot fi elitele dăunătoare națiunilor? Da! În cazul în care o națiune nu-și are propriile elite - care să se afle de partea ei și să-i apere interesele -, vor apărea atunci niște pseudo-elite, care mimează preocuparea intelectuală pentru a atrage masele de partea lor și a-și impune ideile în rândul acestora. Aceste „elite” sunt foarte deștepte, dar și foarte viclene (la ele, cei doi termeni se suprapun), afișând un fals patriotism și o falsă preocupare pentru binele națiunii. Ele sunt mai dăunătoare chiar decât dușmanii direcți ai națiunii, deoarece mențin masele într-o stare de letargie, favorabilă vrăjmașului, care astfel ne poate controla mai ușor. Acești falși intelectuali, fără să spună nimic concret și învârtindu-se în jurul subiectelor care ar trebui să preocupe națiunea în mod direct, mențin starea actuală jucându-se cu sentimentele și bătându-și joc de bunul-simț al oamenilor. Vom vorbi acum despre modul în care recunoaștem astfel de pseudo-intelectuali. De cele mai multe ori, rolul acestora este de a flata. Ei scriu multe cărți fără subiect, nu ca să se exprime sincer și personal, ci ca să placă maselor. Statutul lor nu este diferit de acela al pupezelor lui Capatos. Veșnic cu nasul pe sus, aceștia se simt „aleși”, noi ceilalți fiind niște proști, care nu suntem în stare să le înțelegem „filozofia” și „arta” pe care o produc.
Deviza lor este „artă pentru artă”, adică ei fac din filozofie și din scrierea cărților un scop. De cele mai multe ori, filozofia pe care ei o promovează și cărțile pe care le scriu nu au nicio legătură cu realitatea. Astfel că oamenii nu se regăsesc, cu toată ființa lor, în cărțile pe care le scriu. Ei au doar impresia că se regăsesc, impresionați de limbajul sofisticat și codat pe care-l folosesc. Ai impresia astfel că citești cărți scrise de vreun geniu. Deseori, acest limbaj nu este înțeles decât de ei. În schimb, este gustat de toată lumea. Ba mai mult, nu ezită să facă apel la limbajul vulgar pentru a „impresiona”. A fi înțeles și gustat sunt două lucruri total diferite. De exemplu, tabloidele sunt gustate de foarte mulți cititori. În schimb, poți înțelege o carte, un eseu filozofic sau un ritual religios. De „gustat” nu poate fi vorba aici. Gustatul e valabil pentru romanele pornografice sau filmele hollywoodiene, adică pentru show. Cum elitele sunt responsabile pentru activitatea culturală a unei națiuni, creația lor nu poate fi gustată, în același fel în care cultura nu poate fi gustată. Activitatea lor e prea serioasă ca să poată rămâne la stadiul de „gustare”. Intelectualii contribuie, în mod direct, la destinul națiunii. Așadar, scopul lor nu este să placă, iar atitudinea lor trebuie să fie una de îngrijorare față de soarta națiunii, ținând cont de situația lumii actuale.
Vorbeam la începutul articolului de „afișare publică”. Ei bine, aceste pseudo-elite sunt întreținute de publicitate și de mass-media, în general. În spatele lor se află interese politice anti-românești și agenții importante de Public Relations, care le fac „reclamă” acestor falși intelectuali, așa încât publicul să le cadă la picioare și să-i considere niște genii în viață. Aceste mecanisme (de propagandă, fără îndoială) sunt ca aparatele atașate bolnavului, care-i permit să respire. Se cheltuiesc bani grei pentru întreținerea imaginii acestor impostori și promovarea operelor lor sterpe. Sunt prezenți la evenimente, la deschideri, la festivaluri, sperând că astfel vor mai atrage câțiva fani printr-o frază rostită solemn sau printr-o atitudine aproape sfidătoare la adresa publicului. „Voi ăștia proști nu știți nimic!”. Incapabili să creeze pe cont propriu, obișnuiesc să fure ideile altora, iar dacă sunt prinși cu mâța în sac, tună și fulgeră, de parcă noi ceilalți am fi de vină. Cunoscându-și insuficiențele, lovesc în adevăratele valori, murdărindu-le prin toate mijloacele posibile. Pentru ei, Eminescu este „cadavrul din debara”, România, o „fecală”, poporul român, o „umbră” care „valorează cât o turmă”, iar cultura română, una de tip „second hand”.
Acești „intelectuali” au ajuns atât de dependenți de publicitate, încât dacă s-ar ascunde de lume timp de un an, toată lumea i-ar uita. Cum „operele” lor nu prind niciun fel de rădăcini în inimile oamenilor, aceștia le vor uita definitiv. Operele și amintirea lui Eminescu vor rămâne sute, poate chiar mii de ani de-acum încolo. Nimeni și nimic nu-l va putea șterge din sufletele românilor, oricât de aprigă ar fi propaganda de stânga a acestor falși profeți. Opera unui intelectual are valoare doar prin ea însăși. Nu are nevoie de niciun fel de publicitate sau „senzațional” pentru ca ea să prindă rădăcini în inimile oamenilor. În 50 de ani de comunism nu s-a creat nimic în România, deși s-au scris sute de cărți și romane proletcultiste, care slăveau partidul și muncitorul. Cine a mai auzit astăzi de un N. D. Cocea, de un Mihai Beniuc, de un Eugen Frunză, de un Alexandru Toma sau de un Anatol Baconsky (tatăl politicianului Teodor Baconsky)?
În prezent, România nu are o elită care să o reprezinte. Acesta este și motivul pentru care adevăratele valori, tinerii care vor să evolueze și să salveze națiunea pe cont propriu, fără să fie susținuți politic și financiar de toate leprele sociale, întâmpină mari obstacole în drumurile lor. Ei nu admit concurența din partea unor oameni cinstiți, neadmițând alți intelectuali în afară de ei înșiși. Elita unei națiuni păstrează întotdeauna esența acestei națiuni și, prin activitatea sa, constituie un exemplu atât pentru membrii națiunii respective, cât și pentru ceilalți, membrii celorlalte națiuni.
Pot fi elitele dăunătoare națiunilor? Da! În cazul în care o națiune nu-și are propriile elite - care să se afle de partea ei și să-i apere interesele -, vor apărea atunci niște pseudo-elite, care mimează preocuparea intelectuală pentru a atrage masele de partea lor și a-și impune ideile în rândul acestora. Aceste „elite” sunt foarte deștepte, dar și foarte viclene (la ele, cei doi termeni se suprapun), afișând un fals patriotism și o falsă preocupare pentru binele națiunii. Ele sunt mai dăunătoare chiar decât dușmanii direcți ai națiunii, deoarece mențin masele într-o stare de letargie, favorabilă vrăjmașului, care astfel ne poate controla mai ușor. Acești falși intelectuali, fără să spună nimic concret și învârtindu-se în jurul subiectelor care ar trebui să preocupe națiunea în mod direct, mențin starea actuală jucându-se cu sentimentele și bătându-și joc de bunul-simț al oamenilor. Vom vorbi acum despre modul în care recunoaștem astfel de pseudo-intelectuali. De cele mai multe ori, rolul acestora este de a flata. Ei scriu multe cărți fără subiect, nu ca să se exprime sincer și personal, ci ca să placă maselor. Statutul lor nu este diferit de acela al pupezelor lui Capatos. Veșnic cu nasul pe sus, aceștia se simt „aleși”, noi ceilalți fiind niște proști, care nu suntem în stare să le înțelegem „filozofia” și „arta” pe care o produc.
Deviza lor este „artă pentru artă”, adică ei fac din filozofie și din scrierea cărților un scop. De cele mai multe ori, filozofia pe care ei o promovează și cărțile pe care le scriu nu au nicio legătură cu realitatea. Astfel că oamenii nu se regăsesc, cu toată ființa lor, în cărțile pe care le scriu. Ei au doar impresia că se regăsesc, impresionați de limbajul sofisticat și codat pe care-l folosesc. Ai impresia astfel că citești cărți scrise de vreun geniu. Deseori, acest limbaj nu este înțeles decât de ei. În schimb, este gustat de toată lumea. Ba mai mult, nu ezită să facă apel la limbajul vulgar pentru a „impresiona”. A fi înțeles și gustat sunt două lucruri total diferite. De exemplu, tabloidele sunt gustate de foarte mulți cititori. În schimb, poți înțelege o carte, un eseu filozofic sau un ritual religios. De „gustat” nu poate fi vorba aici. Gustatul e valabil pentru romanele pornografice sau filmele hollywoodiene, adică pentru show. Cum elitele sunt responsabile pentru activitatea culturală a unei națiuni, creația lor nu poate fi gustată, în același fel în care cultura nu poate fi gustată. Activitatea lor e prea serioasă ca să poată rămâne la stadiul de „gustare”. Intelectualii contribuie, în mod direct, la destinul națiunii. Așadar, scopul lor nu este să placă, iar atitudinea lor trebuie să fie una de îngrijorare față de soarta națiunii, ținând cont de situația lumii actuale.
Vorbeam la începutul articolului de „afișare publică”. Ei bine, aceste pseudo-elite sunt întreținute de publicitate și de mass-media, în general. În spatele lor se află interese politice anti-românești și agenții importante de Public Relations, care le fac „reclamă” acestor falși intelectuali, așa încât publicul să le cadă la picioare și să-i considere niște genii în viață. Aceste mecanisme (de propagandă, fără îndoială) sunt ca aparatele atașate bolnavului, care-i permit să respire. Se cheltuiesc bani grei pentru întreținerea imaginii acestor impostori și promovarea operelor lor sterpe. Sunt prezenți la evenimente, la deschideri, la festivaluri, sperând că astfel vor mai atrage câțiva fani printr-o frază rostită solemn sau printr-o atitudine aproape sfidătoare la adresa publicului. „Voi ăștia proști nu știți nimic!”. Incapabili să creeze pe cont propriu, obișnuiesc să fure ideile altora, iar dacă sunt prinși cu mâța în sac, tună și fulgeră, de parcă noi ceilalți am fi de vină. Cunoscându-și insuficiențele, lovesc în adevăratele valori, murdărindu-le prin toate mijloacele posibile. Pentru ei, Eminescu este „cadavrul din debara”, România, o „fecală”, poporul român, o „umbră” care „valorează cât o turmă”, iar cultura română, una de tip „second hand”.
Acești „intelectuali” au ajuns atât de dependenți de publicitate, încât dacă s-ar ascunde de lume timp de un an, toată lumea i-ar uita. Cum „operele” lor nu prind niciun fel de rădăcini în inimile oamenilor, aceștia le vor uita definitiv. Operele și amintirea lui Eminescu vor rămâne sute, poate chiar mii de ani de-acum încolo. Nimeni și nimic nu-l va putea șterge din sufletele românilor, oricât de aprigă ar fi propaganda de stânga a acestor falși profeți. Opera unui intelectual are valoare doar prin ea însăși. Nu are nevoie de niciun fel de publicitate sau „senzațional” pentru ca ea să prindă rădăcini în inimile oamenilor. În 50 de ani de comunism nu s-a creat nimic în România, deși s-au scris sute de cărți și romane proletcultiste, care slăveau partidul și muncitorul. Cine a mai auzit astăzi de un N. D. Cocea, de un Mihai Beniuc, de un Eugen Frunză, de un Alexandru Toma sau de un Anatol Baconsky (tatăl politicianului Teodor Baconsky)?
În prezent, România nu are o elită care să o reprezinte. Acesta este și motivul pentru care adevăratele valori, tinerii care vor să evolueze și să salveze națiunea pe cont propriu, fără să fie susținuți politic și financiar de toate leprele sociale, întâmpină mari obstacole în drumurile lor. Ei nu admit concurența din partea unor oameni cinstiți, neadmițând alți intelectuali în afară de ei înșiși. Elita unei națiuni păstrează întotdeauna esența acestei națiuni și, prin activitatea sa, constituie un exemplu atât pentru membrii națiunii respective, cât și pentru ceilalți, membrii celorlalte națiuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu