Dumnezeu în istoria și viața popoarelor

Sărăcia spirituală a secolului al XXI-lea l-a făcut pe omul obișnuit să caute fericirea în cele mai diverse moduri. Stresul - boală a epocii contemporane, prin excelență - n-a fost nicicând mai mare ca în prezent. Putem intui că au existat boli cauzate de stres și în timpurile trecute, dar că, fiind atât de nesemnificativ, nu a fost băgat în seamă. Ar fi interesant de făcut un studiu asupra ratei sinuciderilor, trecând prin diferite faze istorice, și ajungând până în zilele noastre. Nu ne putem îndoi de faptul că suicidul avea o rată mult mai scăzută în evul mediu, decât în epoca modernă. În prezent, trăim în epoca bolilor, al mizeriei (spirituale) și al tristeții. Nu mai există om sănătos pe fața pământului. Fiecare are câte ceva, fiecare trebuie să aibă câte ceva, cât de mic. Oamenii consideră că au perspectivă, își planifică viața în cele mai mici detalii (un fel de determinism subiectiv), fără să știe ce înseamnă sacrificiul de sine (munca este unul din ele), fără să aibă în minte acest adevăr fundamental: că, pentru a primi, mai trebuie să și dai.

Stresul

Ideea de „trai decent” a devenit atât de relativă, încât nu mai putem spune cu certitudine ce înseamnă, în fond, a avea un trai decent. Una e să ai un trai decent, alta e să te mulțumești cu puțin. Omul e făcut de așa natură încât să poată trăi nu cu puțin, ci cu foarte puțin. Bănuim că un trai decent înseamnă a trăi cu suficient. Dar, acest „suficient” diferă de la o cultură la alta, de la un spațiu omenesc la altul. În spațiul rural, decența capătă altă semnificație decât la oraș. Pentru omul societăților rurale, necesitatea este definită altfel. În primul rând, el știe că toate lucrurile au viața lor, adică sunt trecătoare. „Toate-s trecătoare”, spune țăranul cu un fel de amărăciune resemnată. Această amărăciune nu se referă decât la lucrurile lumești. Țăranul a observat acest lucru foarte bine în timpul recoltei, adică în cadrul uneia din îndeletnicirile sale principale. Se știe că e mare lucru să ai într-un an o recoltă bogată, iar în altul întreaga plantație să fie distrusă de capriciile vremii (furtuni, grindină etc.) Acest lucru l-a făcut pe țăran să aibă certitudinea că nicio recoltă nu are valoare dacă nu este întreținută de Dumnezeu, care-și pune amprenta asupra fenomenelor naturii. De aceea, pentru el, ploaia are valoare sacră. „Dă, Doamne, ploaie!”, spune el la răstimpuri, când își vede plantația uscată. Spre deosebire de omul de la oraș, pentru care ploaia poate fi mai mult sau mai puțin un pretext („Plouă, deci stau în casă și citesc o carte”), omul societăților rurale  își „potrivește” viața în funcție de Dumnezeu. El știe că nimic nu se poate face fără aprobarea Lui.

La seceriș, de Paul Molda

Primii apostoli ai lui Iisus Hristos au fost pescari. Acesta este un lucru semnificativ, deoarece pescuitul este o meserie care se bazează mai puțin pe o tehnică, și mai mult pe „noroc”. De asemenea, acest „noroc” se află în strânsă legătură cu Providența. Un pescar, cât de priceput ar fi el, nu poate pescui nimic dacă nu i-a fost dat „dreptul” să pescuiască. Lui Dumnezeu îi poate fi milă de pescar, știind că hrana pe care i-o asigură natura depinde în cea mai mare măsură de acordul Lui. În acest sens, se poate întâmpla ca uneori pescarul să nu prindă nici măcar un pește, alteori să aibă o captură pe cinste. Dincolo de tehnică, nu mai există decât Dumnezeu. Hristos, când i-a văzut pe cei doi viitori ucenici, Andrei și fratele său, Petru, aruncându-și mrejele în lac, fără să prindă nimic, le-a spus să mai arunce plasa o dată. După această ultimă încercare, în ciuda nenumăratelor eșecuri, când mrejele fuseseră scoase, erau pline de pește. Cei doi frați, deși își pierduseră definitiv toate speranțele, știind că șansele să mai prindă ceva erau, de acum încolo, zadarnice, au crezut în vorbele Mântuitorului, bucurându-se astfel de o captură cum n-au mai văzut niciodată.

Am vorbit, foarte pe scurt, despre felul în care țăranul și pescarul se raportează la divinitate. Așadar, persoane care își iau hrana direct din natură. Vom vorbi acum despre felul în care un anumit popor îl trăiește pe Dumnezeu. Se știe că ceea ce modifică conștiința și viziunea unui popor sunt crizele interne și năvălitorii străini. Acestea îi dau respectivului popor ideea de unitate, de faptul că trăiește o „istorie” a sa, de faptul că, pe lângă el, mai există și alte popoare, în afară de al său. În acel moment, poporul respectiv conștientizează propria sa istorie, propriul său destin, propria sa unitate. Este normal ca un popor care a reușit să reziste celor mai mari atrocități să-și facă o altă idee despre Dumnezeu. Mai există situații în care divinitatea însăși intervine în istoria poporului cu pricina. Cel mai bun exemplu în acest caz este poporul evreu. Un popor, am spune, vechi de când lumea, și care a rezistat celor mai cumplite crize, a rătăcit patruzeci de ani prin deșert, hrănindu-se doar cu mană, a rămas în picioare mulțumită călăuzitorului Moise, aflat, la rândul său, sub povățuirea lui Iahve. Dumnezeul evreilor se află într-o legătură atât de strânsă cu poporul pe care l-a ales, încât orice abatere a acestuia din urmă atrage după sine pedepse cumplite. Iahve însuși a făcut legământ cu poporul evreu, prin strămoșul lui comun, Avraam. Divinitatea i-a promis acestuia mulți urmași, regi mari, dar și ținutul Canaanului drept făgăduință. Promisiunile s-au împlinit atâta timp cât evreii și-au păstrat cuvântul de a nu sluji decât lui Iahve, și de a se comporta după legile lui. Astfel că istoria evreilor depinde în cea mai mare parte de relația lor cu divinitatea personală. Profeții au scos cel mai bine în evidență acest lucru. De fiecare dată când poporul ales și-a întors privirea de la Iahve, începând să slujească lui Baal și lui Astarte, au fost aspru pedepsiți prin războaie și atrocități.

Sfântul Ilie, unul dintre cei mai importanți profeți veterotestamentari

Evreii (sau, mai bine spus, profeții evrei), au fost primii care au recunoscut faptul că Dumnezeu intervine în viața pământească, adică în Istorie, atunci când oamenii comit păcate, slujind idolilor și sacrificând copii acestora, cum se întâmpla în cadrul ritualurilor închinate zeului Baal. Istoria poporului evreu este istoria relației sale cu Iahve. Pentru evrei, dumnezeul Sionului este, în același timp, dumnezeul lumii întregi, deoarece el a creat tot ce e sub soare și, știind și văzând totul, judecă totul cu dreptate. Prorocii i-au avertizat pe iudei că, în cazul în care își vor întoarce fața de la Iahve, mari necazuri se vor abate asupra lor. Avertizările profeților n-au fost luate în seamă decât după ce aceste atrocități trecuseră. În acel moment, concepția evreilor despre lume s-a schimbat radical. Iahve este zeul atotputernic, gelos, care intervine în Istorie în momentul în care poporul pe care l-a ales nu își respectă legământul. Această concepție a fost împărtășită și de creștinism, dar într-o altă formă. Dumnezeul creștinilor nu cere respectarea riguroasă a legilor, cum se întâmplă în iudaism. În religia creștină, păcătosul poate fi „convertit” prin îndurarea și mila nemăsurate a divinității, grăbindu-i drumul spre mântuire. Să amintim doar cazurile Sfântului Apostol Pavel, care a fost creștinat prin viziunea pe care a avut-o în drumul său spre Damasc, precum și cel al Fericitului Augustin.

Fericitul Augustin

Poporul român (popor care a acceptat Creștinismul de bună voie) s-a raportat la Dumnezeu de fiecare dată când a fost invadat de națiuni străine. Munții Carpați au reprezentat pentru români cetatea care i-a protejat de năvălitori. De la tătari, până la otomani, românii s-au refugiat în munți, rămânând credincioși întru Hristos. Această credință sinceră i-a ajutat pe „munteni” să rămână tari, fără să-și piardă speranța. Atitudinea aceasta a strămoșilor noștri se reflectă încă în atitudinea generală a românului. El știe că Dumnezeu este milos și drept și nu-i va lăsa pe români, popor care n-a atacat niciodată pe nimeni, să piară. Expresia „Cum o vrea Dumnezeu!” a fost de multe ori întregită de luptele curajoase ale ostașilor români, din dorința de a-și apăra țara și credința creștină, în special de valul islamic al Imperiului Otoman. Modul în care un popor îl trăiește pe Dumnezeu este în strânsă legătură cu însăși istoria acelui popor. Nu se poate concepe istoria României fără domnitorii credincioși și ctitoriile acestora. A nega creștinismul înseamnă a nega istoria românilor. Comunismul a încercat acest lucru care, din fericire, a eșuat. Realismul socialist, sau proletcultismul, a realizat un demers prin care să se șteargă elementele „inconvenabile”, evenimentele manifestării „burgheziei” din cadrul istoriei unui popor, înlocuindu-le cu elemente ale „luptei de clasă”, identificate, într-un mod mai mult sau mai puțin evident, în istoria acelui popor. Din fericire, românii s-au bucurat foarte puțin de aceste „reforme”, rămânând fideli adevărului istoric, adevăr care va triumfa, indiferent de situație.

istoricul Constantin C. Giurescu (1901-1977)
Împreună cu fiul său, Dinu C. Giurescu, este autorul cărții
Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi