Critica - meseria secolului nostru

E ușor să critici. Critica e munca celor cu minte suficientă, care de obicei nu prea au ce face. Ea este mână în mână cu datul cu părerea. Fiecare dintre noi poate aduce critici la adresa cuiva, sau cu privire la ceva. Chiar și un motan poate fi critic. Îi dai ceva de mâncare și nu-ți mănâncă, pe motiv că nu-i place, nu miroase bine sau mai știu eu ce. După aceea, va face tot posibilul să stea departe de acel ceva. De cal nu mai zic, care este un animal curat și nu bea apă decât dacă aceasta e limpede. Așadar, chiar și animalele au, într-o anumită măsură, gândire critică, chiar dacă ea nu se întemeiază pe rațiune. Dar una e să ai gândire critică și alta e să critici, pur și simplu. Să ai gândire critică presupune să știi să discerni, dintr-un tot, anumite elemente care, judecate separat și combinate între ele, să dea valoarea de adevăr a acelui tot. Să critici înseamnă să critici, pur și simplu. Chiar și un prostovan fără școală poate să critice. Ați auzit de multe ori pe afară oameni ai străzii beți care critică și înjură sistemul, politicienii, și toate cele. Aceștia sunt avangarda criticii romanești. 

Pentru critici, lumea începe cu ei. Tot ce a fost mai înainte e dat la o parte, fără să se țină cont de structurile sale. Ba câteodată, motivul invocat e chiar ridicol. Mi-a spus cineva, la un moment dat, că Eminescu e învechit. Așadar, cultura se învechește, trebuie reîmprospătată. Suntem în plin neo-proletcultism. Trebuie să ne „modernizăm”. Citiți editorialele lui Eminescu și veți vedea cât de „învechit” este. Nu vorbim aici de poeziile sale, acestea sunt eterne (sau poate până și poeziile sale nu se mai potrivesc cu simțirile poporului român? sufletul se poate și el învechi?). Dar ce vrea lumea defapt? Greu de spus! Cert este că toți știu să critice. S-a făcut chiar și o filosofie din așa ceva: filosofia critică. Aceasta spune că adevărata cunoaștere nu se poate obține decât prin critică. Vom vorbi despre filosofia critică și „instrumentele” ei într-un articol viitor. Nu se mai scriu istorii, ci istorii critice. Nu se mai dorește noul, ci revalorizarea vechiului, într-un mod care să convină „gustului” modern, astfel încât nu se mai ține cont de valoarea justă a evenimentelor trecute.

Bineînțeles, au existat oameni care au știut să critice. Hasdeu a știut să critice modul în care se făcea istorie în secolul al XIX-lea. El nu numai că a criticat cutare lucru, dar a criticat și faptul că nu se ținea cont de cutare lucru atunci când se făcea istorie. Bunăoară, Hasdeu a afirmat că creațiile populare sunt niște surse veritabile de informații, care ne pot da lămuriri cu privire la viața poporului respectiv, cu civilizațiile cu care a intrat în contact etc. Așadar, critici, dar vii cu argumente și soluții. Bun, am înțeles, știi să critici. Dar vino cu soluții convenabile! Ce propui? Pentru că dacă ne împotmolim în critică, nu mai facem nimic. Mai ales că nu putem critica chiar tot. Eu îl pot critica pe Iisus Hristos pentru că nu l-a oprit pe Iuda să-l vândă, și astfel nu mai era nevoit să sufere din pricina răstignirii. Dar unde mai era apoi mântuirea noastră? De asemenea, îl pot critica pe Dumnezeu? Ce răspuns ar da un adept al filosofiei critice, la această întrebare? Critica nu se ocupă decât de lucrurile materiale, la vedere, pentru că cea care critică este rațiunea. Dumnezeu l-a înzestrat pe Adam cu rațiune pentru că a putut să dea nume tuturor viețuitoarelor; prin urmare, le putea deosebi. Așadar, critica este (sau, cel puțin, ar trebui să fie) o activitate a rațiunii.

Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907)

Dar, din pricină că ea este o activitatea a rațiunii, critica tinde spre pozitivism. Ceea ce este și mai rău e că ea a devenit preocuparea de bază a omului modern. Ajunge mai sus ăla care știe să critice mai bine. Dar aici e cu șmecherie. Nu poți critica chiar orice, după cum te taie pe tine capul. Nu poți să critici decât ce trebuie criticat. Astfel, atenția și capacitatea ta critică se îndreaptă spre acele lucruri care sunt identificate ca fiind necesare de a fi criticate. Mass-media joacă un rol decisiv în identificarea acestor lucruri. Mai întâi, le prezintă într-o lumină nefavorabilă, pe o durată nedeterminată de timp, lumea începe să înghită criticile, începând, la rândul lor, să le critice. Cum oamenii nu obișnuiesc să-și pună întrebări, nimeni nu se mai întreabă de ce sunt așa de criticate. Cel care critică cu mai multă patimă e cel mai aplaudat. Acesta e cel mai predispus la promovare și la urcarea pe scara socială. Imaginea acestui flecar crește în ochii oamenilor. Nu se sfiește să folosească cuvinte obscene când vine vorba de ceea ce trebuie criticat. În acel moment, chiar a dat lovitura, devenind lăudat de toți pentru „curajul” său. De cealaltă parte, lucrurile care nu trebuie criticate sunt ușor de verificat. Sunt acelea care, dacă le rostești măcar, ești imediat pus la zid și luat la rost. Cu cât le critici mai dur, cu atât ești mai ocolit, mai urât, mai condamnat de toți. În acel moment, nu se mai pune problema curajului. Ești curajos numai când te gândești la ele, dar să mai și vorbești despre ele! Să le mai și critici, atâta îți mai trebuie!

Nimic nu este mai ușor decât să critici. Cu toții suntem buni la asta. Ca să critici nu ai nevoie de originalitate. Poți fi, cel mult, partizan. Prin urmare, prin critică nu ajungem nicăieri. E ușor să te plângi și să arunci ocări în stânga și-n dreapta, dacă nu vii cu argumente și cu soluții, propunând ceva convenabil. O critică constructivă și, ceea ce e și mai important, o critică obiectivă, este binevenită, în acest sens. Este și motivul pentru care societatea actuală se află în stagnare. Ne preocupă mai mult critica decât creația. Până să ne dăm seama de asta, că tot am pomenit de Eminescu, zic să lăsăm versurile sale să ne vorbească:

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții,
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

De-unde iei privire clară,
Care-n liniște alege,
La gândiri menite vieții
Viața-n floare să le-o lege.

Si c-o singur-creatoare
Trasătură de condei
Unor sa le dai viață
Altor viața să li iei.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus -
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.