Constantius al II - lea (Constantinus Flavius Iulius, n. 7 august 317 - d. 3 noiembrie 361) a fost al treilea fiu al lui Constantin cel Mare. Numele său a fost luat de la unchiul său, Constantin Chlorus ( un alt împărat trac al Romei ).
Exact ca şi ceilalţi împăraţi Traci ai Romei, Constantius a fost un bun comandant, tatăl său ocupându-se de acest aspect important deoarece ştia că apărarea unei patrii se face prin cunoaşterea tainelor războiului.
Pe data de 13 noiembrie, anul 324, Constantius a primit regiunea estică a Imperiului Roman, însă el şi-a dovedit capacitatea de comandant deoarece este important de ştiut că odată cu poziţia socială vine şi o mare responsabilitate.
Prima luptă câştigată de către Constantius a fost cea impotriva Goţilor, el luându-şi numele de Germanicus Maximus.
În anul 335, Constantin cel Mare, simţind că sfârşitul este aproape împarte Imperiul Roman între urmaşii săi, printre ei aflându-se şi Constantius.
În anul 337 Constantius porneştre într-o nouă campanie împotriva Perşilor Sassanizi care erau pregătiţi pentru o invazie. În prima fază a războiului rege persan Shapur al II-lea atacă, iar romanii conduşi de Constantius se află în defensivă, ca mai apoi ca soarta armelor să se schimbe astfel încât armata romană respingând forţa persană de invazie va face în aşa fel încât persanii să treacă de la statului de la invadatori la cel de invadaţi.
Constantius al II-lea pornind la ofensivă işi reîmprospătează forţele întroducând în armata romană unitatea cavalerească de elită, cea a Cataphracţilor. După câteva bătălii cu caracter indecis, lupta finală între romani şi persani se va da la Narsara unde însăşi fratele lui Şapur işi găseşte sfârşitul sub sabia bravului trac Constantius.
Odată cu moartea fraţilor săi, în anul 350 Constantius a deţinut două treimi din Imperiu, singurul său adversar a fost Magnențiu (n. 303, la Samarobriva , în Gallia Belgica – d. 11 august 353, la Lugdunum, Gallia Lugdunensis ) , general roman care la rândul său avea rădăcini tracice, el păstrând şi tradiţiile religioase ale strămoşilor săi, el susţinând cultul zeiţei Cybele ( zeiţă care era considerată de către tracii frigieni ca fiind Mama Pământului ). la Roma, favorizează pe față susținătorii vechii religii numind doar păgâni în posturile sus-puse. Sacrificiile în onoarea Cybelei își refac prezența din 350, pe colina Vaticanului. S-a găsit o dedicație a unui preot păgân în care îi mulțumește lui Magnențiu că a pus capăt " lungii nopți" creștine, care, potrivit acestuia, s-a abătut asupra Romei.
Constanțiu al II-lea se îndreaptă rapid asupra lui Magnențiu și-l bate la Mursa pe Drava, în Iliria și-l constrânge să fugă. Magnențiu se sinucide la Lugdunum, în 353.
După căderea uzurpatorului, Constantius al II-lea, adept al creştinismului de tip arian , revine aupra deciziilor lui Magnențiu printr-un edict lapidar, datat la 23 noiembrie 353: " Să fie abolite sacrificiile nocturne celebrate la porunca lui Magnențiu, iar un asemenea desfrâu nelegiuit să fie de acum înainte respins" .
Odată cu moartea lui Magneţiu, Constantius al II-lea devine împărat al întregului Imperiu Roman reunit. În anul 355 respinge o nouă invazie a triburilor germanice ( saxoni, allemani şi franci ). Politicile duse de el au dus la întărirea poziţiei deţinute de Creştinism în cadrul Imperiului Roman.
Un alt aspect care vorbeşte de originea sa tracă este descrierea stindardelor armatei sale, în urma undei vizite făcute la Roma în anul 357, descriere făcută de Ammianus Marcellinus care a spus : "Ca în fruntea armatei conduse de Constantius se aflau soldaţi care purtau stindarde în formă de dragoni" ( Se ştie bine faptul că aceste stindarde erau tipice pentru tracii daci ).
Anul următor, în 358 respinge o invazie a sarmaţilor şi quarţilor, în urma victoriei reputate Constantius primeşte porecla de Sarmaticus Maximus.
Moare la Tarsos, în Cilicia, în drum spre Occident, unde trupele din Gallia îl proclamaseră împărat pe Iulian Apostatul. Modest ca inteligență, suspicios, crud, superstițios, Constanțiu rămâne totuși cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.
Exact ca şi ceilalţi împăraţi Traci ai Romei, Constantius a fost un bun comandant, tatăl său ocupându-se de acest aspect important deoarece ştia că apărarea unei patrii se face prin cunoaşterea tainelor războiului.
Pe data de 13 noiembrie, anul 324, Constantius a primit regiunea estică a Imperiului Roman, însă el şi-a dovedit capacitatea de comandant deoarece este important de ştiut că odată cu poziţia socială vine şi o mare responsabilitate.
 |
| Constantius al II-lea |
Prima luptă câştigată de către Constantius a fost cea impotriva Goţilor, el luându-şi numele de Germanicus Maximus.
În anul 335, Constantin cel Mare, simţind că sfârşitul este aproape împarte Imperiul Roman între urmaşii săi, printre ei aflându-se şi Constantius.
În anul 337 Constantius porneştre într-o nouă campanie împotriva Perşilor Sassanizi care erau pregătiţi pentru o invazie. În prima fază a războiului rege persan Shapur al II-lea atacă, iar romanii conduşi de Constantius se află în defensivă, ca mai apoi ca soarta armelor să se schimbe astfel încât armata romană respingând forţa persană de invazie va face în aşa fel încât persanii să treacă de la statului de la invadatori la cel de invadaţi.
Constantius al II-lea pornind la ofensivă işi reîmprospătează forţele întroducând în armata romană unitatea cavalerească de elită, cea a Cataphracţilor. După câteva bătălii cu caracter indecis, lupta finală între romani şi persani se va da la Narsara unde însăşi fratele lui Şapur işi găseşte sfârşitul sub sabia bravului trac Constantius.
 |
| Cataphract |
Odată cu moartea fraţilor săi, în anul 350 Constantius a deţinut două treimi din Imperiu, singurul său adversar a fost Magnențiu (n. 303, la Samarobriva , în Gallia Belgica – d. 11 august 353, la Lugdunum, Gallia Lugdunensis ) , general roman care la rândul său avea rădăcini tracice, el păstrând şi tradiţiile religioase ale strămoşilor săi, el susţinând cultul zeiţei Cybele ( zeiţă care era considerată de către tracii frigieni ca fiind Mama Pământului ). la Roma, favorizează pe față susținătorii vechii religii numind doar păgâni în posturile sus-puse. Sacrificiile în onoarea Cybelei își refac prezența din 350, pe colina Vaticanului. S-a găsit o dedicație a unui preot păgân în care îi mulțumește lui Magnențiu că a pus capăt " lungii nopți" creștine, care, potrivit acestuia, s-a abătut asupra Romei.
Constanțiu al II-lea se îndreaptă rapid asupra lui Magnențiu și-l bate la Mursa pe Drava, în Iliria și-l constrânge să fugă. Magnențiu se sinucide la Lugdunum, în 353.
După căderea uzurpatorului, Constantius al II-lea, adept al creştinismului de tip arian , revine aupra deciziilor lui Magnențiu printr-un edict lapidar, datat la 23 noiembrie 353: " Să fie abolite sacrificiile nocturne celebrate la porunca lui Magnențiu, iar un asemenea desfrâu nelegiuit să fie de acum înainte respins" .
Odată cu moartea lui Magneţiu, Constantius al II-lea devine împărat al întregului Imperiu Roman reunit. În anul 355 respinge o nouă invazie a triburilor germanice ( saxoni, allemani şi franci ). Politicile duse de el au dus la întărirea poziţiei deţinute de Creştinism în cadrul Imperiului Roman.
Un alt aspect care vorbeşte de originea sa tracă este descrierea stindardelor armatei sale, în urma undei vizite făcute la Roma în anul 357, descriere făcută de Ammianus Marcellinus care a spus : "Ca în fruntea armatei conduse de Constantius se aflau soldaţi care purtau stindarde în formă de dragoni" ( Se ştie bine faptul că aceste stindarde erau tipice pentru tracii daci ).
Anul următor, în 358 respinge o invazie a sarmaţilor şi quarţilor, în urma victoriei reputate Constantius primeşte porecla de Sarmaticus Maximus.
Moare la Tarsos, în Cilicia, în drum spre Occident, unde trupele din Gallia îl proclamaseră împărat pe Iulian Apostatul. Modest ca inteligență, suspicios, crud, superstițios, Constanțiu rămâne totuși cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu