SNC – Femeia

          Femeia reprezintă pasiunea, focul nestins ce-ţi arde în inimă , fără ea viaţa unei naţiuni nu poate exista, din această cauză ea trebuie să fie respectată şi să respecte la rândul ei. Femeia îi este complementară bărbatului, iar bărbatul, la rândul lui, este complementar femeii, atunci când femeia încetează să fie femeie, adică mamă şi educatoare (a copilului ), iar bărbatul încetează să mai fie un apărător, naţiunea se află la margine de prăpastie.

         Femeile chiar dacă nu deţin aceeaşi forţă fizică ca aceea a bărbatului asta nu înseamnă că rolul lor în istorie şi eliberarea unui popor este mai mic! Rolul lor este unul crucial fiindcă fără femei victoria nu poate fi realizabilă, fără gingăşia şi înţelepciunea femeii un popor este condamnat. Acesta este şi motivul pentru care actuala societate este croită atât de artificial încât femeia să uite de rolul ei ancestral şi anume, cel de mamă şi de educatoare a noilor generaţii.

România şi Moldova

        Mass-media alimentează cu abilitate modul de gândire negativ la adresa femeii, deoarece acolo sunt prezentate nişte anti-modele pentru românce, deoarece chiar dacă au frumuseţea specifică româncei, acele anti-modele sunt prezentate într-un mod greşit ca fiind nişte modele tocmai pentru a inversa valorile naţionale, deoarece exacerbarea materialismului şi individualismului va denatura personalitatea şi mentalitatea româncelor, singura cale pentru a schimba această situaţie negativă este cea reprezentată de promovarea adevăratelor valori, nu a celor impuse de acest sistem viciat.

       Cel mai bun mod de a schimba această stare de fapt este reprezentat de promovarea adevăratelor modele, de promovarea ideii de eroină şi de mamă, de promovarea adevăratelor femei şi cum numărul lor nu este mic va trebui să aleg doar 6 exemple din istorie ( pentru început ), pe cele mai naţionaliste şi dedicate ideii de libertate : Tomiris, Boadicea, Zenobia, Ioana d'Arc, Ecaterina Teodoroiu şi Yu Gwan Sun.

       1) Prima şi cea mai veche a fost regina tribului Trac al Massageţilor, Tomiris ( sec VI î.H ). Izvoarele antice ne vorbesc de viaţa şi faptele legendarei regine trace. Artiştii Renaşterii au imortilizat-o, iar Muzeul Luvru găzduieşte un frumos portret al reginei Tomiris. Paulus Peter Rubens şi Mattia Preti au pictat, fiecare, câte un tablou cu Tomiris. Cărţile noastre de istorie tac atunci când vine vorba de această măreaţă stră-străbunică a neamului nostru românesc. Ea reprezintă întruchiparea femeii adevărate care radiază de frumuseţe şi dragoste de familie şi neam. 

Tomiris

        Însuşi Cyrus cel Mare, cuceritorul Babilonului a fost fascinat de către această frumoasă şi curajoasă regină tracă. În „Istorii” Herodot scrie despre refuzul ei la adresa lui Cyrus: „Refuz să mă mărit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al massageţilor că te voi sătura de sânge” , i-a scris aceasta.

        Prima bătălie s-a dat între o parte a armatei massageţilor, conduşi de Spargapires, fiul lui Tomiris şi armata lui Cyrus, pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centrală, regele persan ieşind învingător l-a capturat pe Spargapires. Regina i-a cerut să-i elibereze fiul şi să nu treacă fluviul. Spargapises oripilat de gândul de a fi  batjocorit în robie s-a sinucis, iar Cirus şi-a trecut armata peste fluviu. Perşii au fost învinşi, iar regina Tomiris a cerut să fie căutat cadavrul regelui, pentru a-l decapita, avertizând astfel potenţialii invadatori despre soarta care i-ar fi aşteptat dacă ar fi încercat să-i înrobească neamul. 

         2) A doua femeie care a luptat pentru libertatea poporului şi s-a sacrificat pentru ea a fost regina celţilor, Boudica ( 90 - 61 î.H ). Descrierea acestei femei poate fi găsită în lucrările Lui Tacitus, sau Dio Cassius . 

Boudica

         Boudica era de sânge regal fiind înzestrată cu o minte ageră, soțul ei, conducătorul Prasutag, era regele icenilor, care locuiau în regiunea Norfolk de azi. Aceste pământuri, practic, nu erau sub controlul Romei, deoarece în timpul cuceririi Britaniei de către imperatorul Claudius în anul 4, icenii s-au unit cu armatele lui în calitate de aliați.

          A "tolera" independența regatelor unite era o practică romană normală cu condiția că regatul se lăsa ca moștenire imperatorului roman după moartea conducătorului curent a regatului. La fel, Legea romană permitea lăsarea moștenirii numai pe linia bărbătească. De aceea, toate încercările lui Prasutag de a păstra pe tron familia sa au fost zadarnice. După moartea sa, regatul său a fost anexat la Imperiul Roman. Pământul și averea au fost confiscate. Potrivit lui Tacitus, Boudica a fost biciuită, iar fiicele ei au fost violate.

         Această umilinţă nu va rămâne nepedepsită, în anul 61 d.H , când guvernatorul Gaius Suetonius Paulinus a condus compania pe insula Anglesey (numită de romani — Mona), care era refugiu pentru rebelii britani și cetate pentru druizi, icenii, susținuți de vecinii lor numeroși, inclusiv de trinobanți, au ridicat o răscoală. Dar romanii nu vor lăsa lucrurile să mai decurgă aşa. Suetonius și-a adunat forțele la West Midlands, pe Watling Street. Din părți, armata era înconjurată de pădure. Forțele lui numărau 10 000 de oameni, printre care era și Legiunea a XIV-a, subdiviziunea Legiunii a XX-a. Totuși, armata Boudicăi era de câteva ori mai mare decât cea a lui Suetonius, și număra peste 100.000 de oameni.

        Tacitus scrie, că Boudica își conducea armata de pe un car, adresându-se înainte de bătălie oamenilor săi cu un discurs, în care îndemna să nu fie considerată drept o regină nobilă, care se răzbună pentru regatul pierdut, ci o femeie obișnuită, care se răzbună pentru bătaia de joc asupra ei, și abuzurile împotriva fiicelor ei. Zeii erau de partea lor, o Legiune, care li s-a opus, a fost distrusă, deci le vor distruge și pe celelalte.
         Ea, femeie, era gata mai degrabă să moară, decât să trăiască ca roabă, îndemnându-i la aceasta și pe oamenii ei.
         Însă romanii, mai versați în bătălii deschise, corp la corp, s-au opus numărului prin iscusință. La începutul luptei, romanii au aruncat înspre Briți, care se îndreptau înspre ei, mii de sulițe. Soldații romani, care-și epuizaseră deja sulițele, distrugeau a doua linie de Briți. Nesuportând atacul, briții au luat-o la fugă, dar calea de retragere le-a fost blocată de carele familiilor lor. Astfel, romanii i-au ajuns și i-au distrus.
Tacitus scrie că, văzând înfrângerea, Boudica a luat otravă neacceptând viaţa de sclavă.

        3) Zenobia  (240 – c. 274) a fost a treia regină a Imperiului Palmyrez ( 269 - 274 ). Imperiul Palmyrez, având centrul în Siria de azi, a devenit o forţă în sec III d.H . Motivele care au dus la apogeul Regatului Palmyrez au fost multiple : primul este reprezentat de aşezarea geografică, Palmyra fiind aşezată între Imperiul Roman şi cel Part, ea având avantajul de a juca rolul de intermediar între aceste două puternice Imperii şi să controleze rutele comerciale, al doilea este reprezentat de aspectul militar, Palmyra iniţial a fost considerată de către Imperiul Roman o zonă de tampon între el şi puterea partă, însă odată cu înfrângerea de la Edessa suferită de către romani din partea persanilor sassanizi, puterea Palmyrei a crescut datorită ajutorulul primit de la romani, iar regele palmyrez Odenath a reprezentat salvarea romană în acea zonă după această înfrângere.

Zenobia

         Însă odată cu moartea lui Odenath din anul 269 d.H, soţia sa, Zenobia, nu s-a mulţumit doar cu statulul de aliat al Imperiului Roman, deoarece ştia că la un moment dat libertatea poporului Palmyrez ar fi fost luată de către romanii care ar fi redevenit puternici. Cum cel mai bun mod de a te apăra  este să ataci, Zenobia nu a stat mult pe gânduri şi a trecut la acţiune, atacând Egiptul care la vremea aceea juca rolul de grânar al Romei. Prin această acţiune ea spera să le taie romanilor căile de aprovizionare. Însă noul împărat roman prin ale cărui vene curgea sânge trac şi anume, Aurelian, după ce a terminat cu problema invaziilor barbare din centrul şi estul Europei, şi-a îndreptat atenţia către cea care a avut curajul să înfrunte Roma. În anul 272 Aurelian a reînceput recucerirea teritoriilor romane cucerite de către palmyrezi.  În anul 273 s-a dat bătălia decisivă între romani şi palmyrezi, soarta armelor le-a fost favorabilă romanilor lui Aurelian iar palmyrezii au fost înfrânţi. Aurelian, după ce a înfrânt-o pe Zenobia, a tratat-o frumos, ca pe o adevărată femeie, oferindu-i o viaţă liniştită după ce a capturat-o, oferindu-i ei şi fiului ei, un domeniu în jurul Romei.

        4) Ioana d'Arc (Joan of Arc sau Jeanne d'Arc) (n. 6 ianuarie 1412 – d. 30 mai 1431) a fost eroina neamului francez, ea a reprezentat strigătul de luptă şi libertate al neamului francez. Fecioara din Domremy a demostrat faptul că acolo unde bărbatului i-a pierit încrederea în Dumnezeu şi Naţiune, femeia a putut să salveze o naţiune de la pieire.
         La vârsta de 13 ani, Ioana d'Arc începe să audă voci care îi comandau să meargă la Bourges și să salveze regatul. În anul 1428, locuitorii din Domremy fug din fața armatelor anglo-burgunde, care dau foc bisericii, Ioana fiind martoră la violarea și uciderea surorii sale, Catherine, de către soldații englezi. Vocile, pe care numai ea le auzea, devin imperative. Reticentă până atunci, se hotărăște să-i mărturisească unchiului său că primește ordine misterioase să meargă să elibereze regatul. Acesta o duce la castelanul de Veaucouleurs, Robert Bedricourt, un fidel al casei de Valois. Sceptic la început, căpitanul se lasă convins până la urmă. Îi dă un cal, o mică escortă, veșminte bărbătești și o scrisoare de recomandare pentru a se putea apropia de Delfinul Carol .
          În februarie 1429, tânăra Ioana d'Arc - acum în vârstă de 16 ani - pornește spre Chinon. Anturajul Delfinului încearcă să-l convingă că demersul ei poate fi o capcană. Soacra acestuia, Yolande d'Aragon - care avea o mare influență asupra sa - insistă s-o primească, pentru că auzise de "puterile" Ioanei. Carol hotărăște să o pună la încercare. Fata îl recunoaște "după un semn" și îi dezvăluie patru profeții.
Timp de trei săptămâni este interogată de prelați și teologi care încearcă să verifice dacă spune adevărul. Dată pe mâna moașelor, pentru a confirma dacă este virgină, cum pretinde, Ioana spulberă orice îndoială asupra sa. I se dau armură, stindard și escortă. Cât despre spadă, unii spun că i-ar fi dat-o căpitanul de Veaucouleurs, iar alții susțin că ar fi găsit-o în biserica Sainte-Catherine-de Fierbois, după cum îi indicaseră vocile.
         Oamenii de arme acceptă să i se supună. Istoricii apreciază ca uluitor faptul că tânăra se face ascultată de bărbați ce nu au obișnuința disciplinei. Venirea ei îi redă încrederea Delfinului, care aștepta impasibil căderea Orleansului, aflat de multă vreme sub asediul armatei comandate de Talbot. Conform legendei, la 29 aprilie, Ioana intră în oraș, alături de Dunois. Peste cinci zile cade unul dintre puternicele forturi pe care englezii le construiseră pentru blocarea Orleansului. La 7 mai, fata constrânge șefii militari francezi, mai mult decât sceptici, să ordone asaltul unei noi fortificații care stopa accesul pe podul Loarei. Rănită la umăr de o săgeată, conduce, totuși, asaltul. Cu stindardul în mână, comandă soldaților să "spargă" fortăreața. Se supun și succesul nu întârzie să vină. A doua zi, Talbot ridica asediul.
          Dar adevărul istoric dezvăluit recent este altul: Ioana ajunge la Orleans la o săptămână după ce englezii ridicaseră asediul. Legenda continuă: Vestea împlinirii primei profeții a Ioanei este răspândită în întreaga Franță. Toată lumea vede în acest prim triumf semnul că este trimisul lui Dumnezeu.
          Însă Fecioara din Orleans nu face aceeași impresie asupra englezilor. Ei râd mai ales când, înainte de fiecare bătălie, le trimite mesaje de curtoazie, prin care le cere să plece de bună voie acasă. Este pentru prima oară, după multă vreme, când trupele franceze îi înving pe englezi, reușită cu consecințe psihologice profunde. Victoriile se țin lanț. La 18 iunie, la Patay, armata engleză, condusă de Falstaff și Talbot, este din nou înfrântă.
          Ioana îl convinge pe Delfin să profite de avantajul obținut și să accepte să-l conducă la Reims, pentru a fi uns rege, după cum i-au comandat  vocile . În pofida sfaturilor înțelepților, ale prudenților și intriganților, se supune planului său. După 15 zile de călătorie triumfală, Ioana și Delfinul intră în Reims.
          Carol al VII-lea este uns rege în prezența ei și a stindardului. Se împlinește a doua profeție. Arhiepiscopul Regnaud de Chartres îndeplinește ritualurile solemne. Ungerea alungă ultimele îndoieli asupra legitimității Delfinului și este esențială pentru ca poporul să-l considere singurul și adevăratul suveran. Ioana d'Arc vrea să profite de elanul popular și să continue lupta, pentru a-i alunga din întreaga țară pe englezi. Însă regele tergiversează. Yolande d'Aragon îl sfătuiește de această dată să nu o mai sprijine. Carol al VII-lea semnează un acord cu anglo-burgunzii pentru încetarea momentană a ostilităților. Încep eșecurile pentru Fecioara din Orleans. Participă la o serie de lupte fără glorie. Se spune că "vocile" încetaseră să-i mai vorbească, după ungerea regelui. Ducele de Burgundia asediază Compiegne în anul 1430. Ioana vine în ajutorul orașului. La 24 mai, este făcută prizonieră de către un cavaler burgund, care o capturează în timp ce încearcă să iasă din încercuire. Eroina pune la cale o evadare, însă Jean de Luxembourg o vinde regelui Angliei, care o închide la Rouen. Carol al VII-lea nu o ajută, cu toate că ea este convinsă că o va răscumpăra. Este acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată de tribunalul Inchiziției. La 24 mai 1431, în cimitirul din Rouen, fata semnează printr-o cruce (nu știa să scrie) actul de abjurare. Se spune că ar fi fost mințită că hârtia conține altceva. Cert este că, două zile mai târziu, fecioara din Orleans retractează. Este arsă pe rug, la 30 mai, în piața Vieux-Marche din Rouen. Moare strigând numele lui Iisus Hristos, convinsă că și-a îndeplinit misiunea.
        Ipocriţii anti-francezi spuneau că ea nu a avut inspiraţia Divină pentru a elibera Franţa, ci era schizofrenică, dar la ce să te aştepţi din partea unor oameni necredincioşi care nu cred în Revelaţie ? 

        5) Ecaterina Teodoroiu ( 1894 - 1917 ) a fost o amazoană modernă care s-a identificat cu rolul de naţionalistă, fiind reprezentativă pentru imaginea româncei în istorie, ea demonstrând că există şi femei care nu aleg calea uşoară, ci o aleg pe cea grea, a luptei şi a sacrificiului.

Ecaterina Teodoroiu

          Primul imbold a apărut încă din momentul în care a venit la București și s-a înscris la Școala de Fete, apoi s-a înrolat drept cercetaș. Imediat ce România a intrat în Primul Război Mondial, Ecaterina participă pe front ca soră medicală. După moartea fratelui ei, Nicolae, căzut pe front, Ecaterina decide că trebuie să slujească țara în locul lui.
          În 10 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Jiu. Trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică, iar soldatul Ecaterina Teodoroiu a fost în primele linii. Satisfacțiile și durerile se succed în contextul situațiilor dramatice de pe front, agravate în iarna anului 1917 şi de epidemia de tifos exantematic. Ecaterina este răsplătită pentru curaj cu diferite distincții militare și ridicată la gradul de sublocotenent, primind comanda unui pluton de infanterie. Era un bun conducător de luptă. Toată lumea o iubea și o respecta. Odată, când a căzut prizonieră, Ecaterina era păzită de un sergent neamț. În drumul spre comandamentul german, văzând ca nu reușește să-l convingă să-i dea drumul, Ecaterina s-a aplecat cu un gest fulgerător, a luat revolverul unui ostaș mort și l-a îndreptat către sergentul neamț. Luat prin surprindere, el a predat arma și a ridicat mâinile, iar Ecaterina l-a capturat și l-a dus la comandamentul trupelor romane, ca prizonier.
         La 22 august 1917 a avut loc bătălia de la Varnița și Muncelu. Acțiunea ofensivă a armatei germano-austro-ungare este oprită de Armata Română cu pierderi grele. În cursul acestei bătălii, Ecaterina Teodoroiu a căzut eroic, în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent. A fost împușcată în piept. Ultimele ei cuvinte au fost: „Înainte băieți, sunteți cu mine!” A fost înmormântată în satul Poieni, comuna Fitionești, județul Vrancea. Osemintele sale au fost strămutate în iunie 1921 la Tg. Jiu în mormântul monument din centrul orașului.
         Dumnezeu s-o ierte şi exemplul ei să fie un model pentru româncele care vor să-şi salveze ţara, ele trebuie să conştientizeze faptul că lupta de acum este mult mai complexă, dusă la un nivel psihologic şi intelectual, lupta de acum nu mai este doar fizică !

        6) Yu Gwan Sun ( 15 martie 1902 - 12 octombrie 1920 ) este considerată ca fiind eroina neamului coreean, deoarece la o vârstă fragedă ( 18 ani ) a avut curajul să-şi dea viaţa pentru naţiunea ei.
        Ea a fost o studentă şi organizatoare a marşului de 1 martie, un marş patriotic pentru independenţa Koreei, marşul fiind organizat împotriva dominaţiei japoneze din Koreea. Puternica credinţă în Dumnezeu şi dragostea pentru neamul ei au făcut din ea un lider demn de urmat.

Yu Gwan Sun

         Atunci când şcolile coreene au fost închise, în urma unui ordin emis de către guvernul japonez, s-a întors la casa ei din Jiryeong-RI (acum Yongdu-ri). Acolo, împreună cu familia ei, a început să trezească sentimentul patriotic, în inimile coreenilor, împotriva ocupaţiei japoneze. Ea a planificat, de asemenea, o demonstraţie pentru independenţă, care a inclus persoane din unele oraşe vecine, Yeongi, Chungju, şi Jincheon. Demonstraţia a fost programată să înceapă în prima zi a lunii martie 1919, la ora 9:00 in Piata Awunae. Aproximativ 2.000 de demonstranţi au strigat, "Trăiască independenţa koreană!" ("대한 독립 만세"). Poliţia japoneză a acţionat în forţă şi în aceeaşi zi, Yu a fost arestată împreună cu alţi demonstranţi. Ambii părinţi ai lui Yu au fost ucişi de către poliţia japoneză în timpul demonstraţiei.
        După ce a fost capturată de japonezi şi dusă în închisoarea din Cheonan, acolo, a fost condamnată la 7 ani de închisoare. În timpul detenţiei, ea a continuat protestul pentru independeţa Koreei, japonezii pentru a-i frânge elanul patriotic au maltratat-o până când au omorât-o, ultimele ei cuvinte fiind: "Chiar dacă îmi rupeţi unghiile, nasul sau urechile, această durere este mult mai mică decât cea a pierderii naţiunii mele ".
        După moarte trupul ei a fost înapoiat şcolii din care provenea. În anul 1962 a primit postum premiul pentru Independenţa Koreei. 
 
       Aceste şase femei au făcut istorie prin curajul de care au dat dovadă, credinţa nestrămutată şi dragostea pentru neamul lor, ele au fost dovada faptului că femeia are puterea de a deveni salvatoarea unui neam, are puterea să rupă lanţurile sclaviei, lanţuri care îi sugrumă mama ancestrală şi anume Naţiunea.
       Femeia a avut puterea şi are puterea să elibereze un popor îngenuncheat, ea doar trebuie să-şi descopere forţa interioară de a fi nu numai mama unui prunc, ci mama unui întreg popor !