SNC - Onoarea

         Relativizarea reprezintă cuvântul care guvernează modul de gândire "modern" şi din această cauză noţiunea de Erou şi de Onoare nu mai trezeşte sentimente atât de puternice în sufletul oamenilor deoarece datorită relativizării oamenii au început să se întrebe : Oare există cu adevărat eroi ? Onoarea nu este cumva ceva fictiv ?
        Toate aceste frământări ale sufletului modern provin de la gândirea materialistă dusă la extrem, gândire care exclude faptul că lumea nu este doar materială ci şi spirituală.
         În Occident s-a dezvoltat acest mod de gândire de tip extrem materialist datorită faptului că oamenii au ajuns să se teamă de Creştinism, identificându-l cu temuta inchiziţie. Occidentalii trebuie să înţeleagă faptul că inchiziţia chiar dacă purta o etichetă Creştină, ea nu avea nimic Creştinesc deoarece motivele care au dus la crearea ei au fost pur materialiste, de tip politic.
         Frustrarea omului de rând a fost folosită ca armă de către adversarii Europei şi ai Creştinismului deoarece ei au prezentat Europa ca fiind locul în care s-au născut toate relele ( ex : discriminarea rasială, imperialismul ..) şi Creştinismul ca fiind creator al inchiziţiei, iar omul de rând neavând informaţiile necesare a putut fi păcălit.
         Dar lăsând la o parte problematica celor care încă nu înţeleg ideea de Onoare, va trebui să spun că Onoarea este vie prin intermediul oamenilor au avut-o şi o au, ea este mai presus de cuvinte deoarece faptele sunt cele care demonstrează existenţa ei.
          Pentru a expune mai bine ideea de onoare am nevoie de exemple istorice : Primul exemplu istoric va fi reprezentat de getul Dromichete ( secolul III î.H ), al doilea exemplu va fi reprezentat de mamelucul Saladin  (n. 1138 – d. 4 martie 1193) , al treilea de Mihai Viteazul,  iar ultimul, dar nu cel din urmă, este reprezentat de Kumagai no Jirō Naozane ( 1141 - 1207 ).

Dromichete

         Dromichete a fost conducătorul tribului tracic al geţilor de la nord de Dunare, capitala regatului său aflându-se la Helis.
         Cronicarii antici ( Polybius, Plutarch, Pausanias) au consemnat victoria geților conduși de Dromichete împotriva lui Lisimah, Regele Macedoniei. Lisimah organizează în anul 300 î.H o expediție împotriva lui Dromichete pentru a-i cuceri ţara, însă campania condusă de Agatocle, fiul său, se încheie cu un eșec total: armata sa fiind înfrântă, iar Agatocle făcut prizonier.
         Opt ani mai târziu, Lisimah conduce personal o nouă ofensivă în ținuturile din nordul Dunării. Undeva în Câmpia Munteană, armata lui Lisimah cade în cursă, monarhul fiind făcut prizonier și dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromichete.
          Remarcabil la Dromichete a fost modul onorabil în care s-a comportat cu prizonierul său. După ce l-a capturat pe Lisimah (în 292  î.H ), Dromichete a făcut un festin simbolic pentru acesta şi generalii săi. Ei au fost tratați cu cea mai bună mâncare, servită în farfurii de aur, în timp ce geții au mâncat modest, în vase de lemn. Mesajul care se dorea a fi transmis de Dromichete era: "Daca aveţi toate bogăţiile acestea la voi în Macedonia, de ce vreţi să veniţi la noi şi să ne cuceriţi?" În cele din urmă Lisimah a fost eliberat şi i s-au oferit daruri generoase, pacea dintre geți şi macedoneni fiind întărită prin mariajul dintre Dromichete și fiica lui Lisimah.

Saladin

        Saladin a fost deasemenea un alt personaj remarcabil deoarece în luptele pe care le-a dus, onoarea sa şi puterea sa ca lider au fost recunoscute atât de oamenii săi, cât şi de duşmanii săi : cruciaţii. El a fost cel care a revigorat dorinţa de eliberare a poporului său împotriva invadatorilor, fondator al dinastiei Ayyubide, Saladin venit la putere înlăturând slaba dinastie a Fatimizilor din Egipt.
         Pe data de 4 iulie 1187 la Hattin, Saladin a dat o lovitură de graţie statelor cruciate din Orientul Mijlociu, victoria sa schimbând raportul de putere din regiune. După această bătălie Saladin a reuşit să cucerească Ierusalimul, această cucerire alarmând Regatele Creştine din Occident şi declanşând astfel cea de-a treia Cruciadă, al cărei erou a fost regele englez, Richard Inimă de Leu.
         Onoarea lui Saladin s-a manifestat faţă de adversarul său cel mai redutabil şi anume, regele englez,prin prisma faptului că i-a trimis doctori, atunci când acesta a avut nevoie de îngrijirile lor. Saladin a fost respectat deoarece şi el la rândul său şi-a respectat adversarii şi a jucat corect deoarece ştia că puterea unui comandat constă în mintea şi curajul său , ea pentru a fi exercitată nu are nevoie de teroare sau masacre !

Mihai Viteazul

             Mihai Viteazul a fost cel care a unit pentru prima dată Ţările Române, onoarea lui constând în faptul că a luptat până la moarte pentru eliberarea Neamului Românesc de sub dominaţia străină şi pentru lupta sa pentru Ortodoxie.
             Întreaga Creștinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, popoarele balcanice eliberate de către ostaşii români l-au numit „Steaua lor răsăriteană”.
             În anul 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Babadag, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coordonată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei.
             În anul 1595, Mihai Viteazul repurtează o primă victorie împotriva Imperiului Otoman, victoria de la Călugăreni.
 

Oastea lui Mihai Viteazul

         
            Creşterea puterii României nu a fost văzută cu ochi buni de către marile puteri. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească.
          În bătălia de la Mirăslău, bătălie în care combatanţii au fost de o parte habsburgii, iar pe de altă parte românii lui Mihai Viteazul, soarta armelor nu le-a fost favorabilă românilor, ei fiind învinşi.

            Forțat să ia calea pribegiei, Mihai Voievod cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunarii lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Din ordinul său se pune la cale uciderea mişelească a domnitorului român, și la 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de trupele generalului Basta..

Samurai

             Ultimul, dar nu cel din urmă, a fost Kumagai Naozane. Onoarea acestui brav războinic a constat în faptul că el când a promis ceva s-a ţinut de promisiune cu orice preţ. El a fost un general celebru care a servit Clanul Minamoto în timpul perioada Heian a istoriei japoneze. Kumagai este cunoscut pentru faptele sale vitejeşti, din timpul războiului Genpei, în special pentru schimbarea radicală care a survenit după uciderea tânărului războinic Taira no Atsumori la bătălia de la Ichi-no-tani în 1184. Kumagai îi promisese tânărului samurai înainte de lupta lor decisivă că dacă îl va ucide, va renunţa la viaţa de războinic şi va deveni călugăr. Promisiunea îndeplinită şi respectul faţă de adversarul său, au făcut din Kumagai un subiect al legendelor japoneze. 
            La rândul său poporul japonez are o veche tradiţie când vine vorba de onoare, această tradiţie fiind impregnată în mintea omului de rând prin intermediul codului de onoare al Samuraiului şi anume Bushido, puterea spirituală şi fizică a poporului japonez se datorează şi acestui cod. Din această cauză, în prezent dacă românii vor să-şi găsească un exemplu atunci să-l aleagă pe cel japonez. Românii nu trebuie să spună că japonezii sunt aşa doar datorită faptului că s-au născut japonezi, eficienţa şi puterea poporului japonez reprezintă rezultatul unui antrenament care ţine de secole şi din această cauză nu este niciodată prea târziu să-l înţelegem şi să-l aplicăm.


           Onoarea a fost şi este una dintre cele mai importante elemente ale istoriei, dar şi a sufletului uman, fiindcă fără Onoare echilibrul nu poate exista, iar fără echilibru nici civilizaţia nu poate să existe !
   

  

Ortodoxismul și cultura română

România este țară creștin-ortodoxă, prin excelență. Istoria neamului românesc a dovedit nevoia de conservare a valorilor sale spirituale. De la invazia tătarilor (sec. XIII) și până la impactul cu Imperiul Otoman, populația Țărilor Române obișnuia să practice retragerea în munți, nu din lașitate, cum se afirmă (în mod evident greșit) de către unii istorici, ci pentru a-și menține tradiția vie și statornică. Fără îndoială că nici mongolii, și nici turcii, n-au dorit și nici nu i-a interesat convertirea poporului român la valorile spirituale ale acestora, ci doar deposedarea sa de bogățiile materiale. Acest lucru se vădește clar dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra culturii române și constatăm că contribuția celor două invazii a fost aproape nulă.

Acest lucru este foarte semnificativ și pentru formarea în sine a culturii române, intrucât dezvăluie atitudinea profund creștină a acesteia. După cum se știe, cultura unui popor reprezintă modul său propriu de a vedea lumea. Concepția divină a românului asupra naturii reiese din operele populare ale neamului său. Să luăm cele două balade binecunoscute : Mănăstirea Argeșului și Miorița. Ambele scrieri dezvăluie, în mod unic, solidarizarea omului cu cosmosul, armonizarea ”pământului” cu ”cerul”.

”Coloana Infinită” a lui Constantin Brâncuși denotă dorința de înălțare,
de a uni cerul cu pământul, de solidarizare a unuia cu celălalt
 și reprezintă, probabil, elementul cel mai  semnificativ pentru cultura română

Mănăstirea Argeșului prezintă jertfa pe care trebuie să o facă fiecare pământean atunci când efectuează o lucrare, de orice natură ar fi ea. În cazul nostru, avem de-a face cu ridicarea unui lăcaș de cult. Actul ridicării unei mănăstiri este inutil dacă nu se cere aprobarea divinității. Or, această aprobare a venit sub forma unui sacrificiu : zidirea Anei, soția meșterului Manole, în pântecele mănăstirii. Acest sacrificiu este prețul pe care l-a plătit constructorul ca să finalizeze lucrarea, să-i dea scânteia de viață. Omul, împreună cu Dumnezeu, participă la înfăptuirea naturii. Este concepția românească asupra lumii înconjurătoare. Este motivul pentru care, mulți țărani, înainte de a începe lucrul, zic ”Doamne ajută”, după care se închină. Dumnezeu lucrează pentru oameni care, la rândul lor, trebuie să lucreze pentru El. Omul face, dar nu poate face de unul singur.

Mănăstirea ”Curtea de Argeș”

Miorița, o altă capodoperă a geniului popular românesc, are și ea o semnificație profundă. Atitudinea omului în fața morții este una dintre temele cele mai dezbătute de către antropologi, filosofi și istorici ai religiilor. Concepția de soartă a poporului român reiese cel mai bine din această baladă. Cei doi ciobani : ungurean și vrâncean, vor să-l omoare pe cel moldovean, deoarece are oi mai mândre și mai multe. În ciuda faptului că este anunțat de către Miorița, care joacă rolul unui mesager divin, că va fi ucis de către cei doi, ciobanul nu se împotrivește, deși ar putea la fel de bine să părăsească ținutul în care se află, evitând astfel moartea. El se jertfește pentru Dumnezeu, intrând în rândul sfinților, considerând chiar moartea un dar divin, o ”mândră crăiasă” cu care se căsătorește. Nu este o concepție fatalistă asupra lumii, ci o victorie a omului asupra istoriei, ce dă dovadă de bărbăție și devotament față de Lume. Astfel, el nu se împotrivește rânduielii lucrurilor, care este de neclintit, ci își păstrează demnitatea. Prin moartea sa, ciobanul se sacrifică pentru divinitate și participă astfel la cererea sa.

Cioban român

Relația dintre om și Dumnezeu este una de ajutor reciproc. Domnul îți dă, dar, la rândul tău, și tu trebuie să dai ce îți cere Domnul. Acesta este ”mersul lucrurilor” în viziunea românului de pretutindeni, viziune creștină, de altfel, deoarece se respectă solidarizarea omului cu divinul, cu natura care, și ea, este o manifestare divină. Microcosmosul (omul) și Macrocosmosul (lumea divină) sunt complementare și aflate într-o relație de schimb reciproc (când spunem ”schimb”, nu ne gândim la natura comercială a termenului, ci la alimentarea uneia din izvoarele spirituale ale celeilalte). Atunci când are parte de bogăție, românul încearcă sentimentul unei îndatoriri, iar această îndatorire (pe care el a identificat-o ca fiind față de Dumnezeu), va trebui plătită cu prima ocazie, indiferent sub ce formă ar veni ea. Acesta este un alt concept creștin : primirea cererilor divine cu seninătate, ca și când ar fi necesare pentru buna funcționare a Cosmosului.

Donariul de la Biertan, obiect votiv creștin datând din sec.  IV și descoperit în sec. XVIII
 în apropierea localității Biertan, jud. Sibiu.
Partea de jos reprezintă monograma lui Iisus Hristos

Legătura dintre cultură și religie a poporului român prezintă o punte de asemănare cu Orientul. Nu poți vorbi de cultura arabă fără să pomenești de Islam, așa cum nu poți descoperi cultura Indiei lipsindu-te de Hinduism și Vede. La fel, cultura Chinei se află în strânsă legătură cu viziunile Taoiste sau Buddhiste (e de prisos să mai pomenim de Confucianism care, secole de-a rândul, a reprezentat ”doctrina” de stat a multor împărați chinezi, începând cu dinastia Han). Acest lucru deosebește România de lumea occidentală. Se poate vorbi foarte bine de cultura franceză, de pildă, fără să pomenim de catolicism, sau de cultura și filosofia germană, fără să facem referire în vreun fel la protestantism.

Troiță românească

De aceea, a lipsi România de religia creștin-ortodoxă, e ca și când a lipsi un medic de ustensilele sale. Scriitori clasici români, dintre care putem nominaliza pe Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, și-au găsit seva inspirației în asemenea creații folclorice și care, la rândul lor, au fost inspirație pentru scriitorii care s-au afirmat ulterior. Pentru istoria unei țări în care reformele au fost inițiate de către clerici, religia a fost și este una din punțile de sprijin ale valorilor sale. Încercați să scoateți contextul religios din cultura română și veți vedea că rămâneți cu ceva sterp, lipsit de însuflețire, care sfârșește prin a fi predat în școli și învățat ca atare. Cultura românească nu se studiază ca atare, ci se simte. Este nevoie de o educație metafizică pentru a putea înțelege.

În ciuda cererilor de ”sincronizare” ale Occidentului cu valorile sale ”moderniste”, România a fost, rămâne și va fi o țară creștin-ortodoxă. Deocamdată, nu ne facem griji, deoarece ne-am situat întotdeauna pe linia de plutire, în ciuda ”barbarismului” nostru și, de ce să nu recunoaștem, nu am dus niciodată lipsă de adevărate valori care, din motive perfide, la ora actuală, ne sunt inaccesibile.

Regatul Bitiniei

  Un alt regat trac prezentat de către istoria oficială ca fiind unul grec a fost Regatul Bitiniei. Chiar dacă anumiţi indivizi vor ca istoria Neamului Românesc să se oprească doar la tracii daci asta nu înseamnă că minciunile debitate de către ei vor putea fi perpetuate la nesfârşit. Este bine de ştiut faptul că Regatul Bitiniei a fost un alt stat trac bine dezvoltat din punct de vedere tehnologic şi că acest regat aparţine istoriei Neamului Românesc.

Harta Bitiniei

  Potrivit autorilor antici, Herodot (n. 484 î.Hr. - d. cca. 425 î.Hr.), Xenofon (n. 427 î.Hr. - d. 355 î.Hr.) şi Strabon (n. 63 î. Hr.  - 26 d. Hr.), bitinienii erau un trib trac originar din Peninsula Balcanica care a cucerit partea nord-vestică a Anatoliei. Acolo s-au aliat cu celelalte triburi trace şi împreună cu lidienii au fondat Regatul Lidian. Regat care a atins apogeul în timpul lui Cresus ( 595 î.Hr. — d. 546 î.Hr. ), suveran abil care  reușește să-și extindă regatul pe o mare parte din Asia Mică. Norocul și bogăția lui Cresus au devenit legendare.

 

Strabon

  Lidianul crezând în spusele unei legende din antichitate : „Dacă treci râul Halys vei distruge o mare împărăție”, atacă Imperiul Persan neştiind că acea mare împărăţie era chiar împărăţia sa, astfel  Cresus atacă Imperiul Persan,  tentativă soldată cu înfrângerea sa de către de oștile lui Cyrus al II-lea cel Mare . Astfel, Cresus se retrage în capitala regatului său, Sardes, care ulterior va fi asediată și cucerită de perși. După cucerirea Lidiei şi transformarea ei în satrapie, la rândul ei Bitinia a fost transformată în satrapie în anul 546 î.H. Chiar dacă Bitinia într-un mod oficial făcea parte din Imperiul Persan, suveranii bitinieni s-au bucurat de o mare autonomie, ei trebuind doar să îi ajute cu trupe.

Cresus

  Regatul Bitiniei şi-a recăpătat independenţa în urma invaziei Imperiului Persan de către tracul Alexandru cel Mare, regii care au condus în acea perioadă Regatul Bitiniei au fost Bas ( 376 – 326 î.H ) şi Zipoites ( 326 – 278 î.H ). Urmașii săi duc o politică de centralizare şi dezvoltare a statului, astfel sunt fondate noi orașe : Nicomedia ( Izmit) în 264 î.H , Prusa ad Olympum ( Bursa).

Cavaler

 


  Fiul lui Zipoites, Nicomedes a fost fondatorul Nicomediei, oraş care a devenit capitală .În timpul domniei sale ( 278 – 255 î.H ) Regatul Bitiniei a devenit un regat prosper şi puternic . După Nicomedes, la domnia Bitiniei a venit Zielas ( 254 – 228 î.H ) care a trebuit să îşi apere regatul de invazia celţilor galaţi, lupta dintre tracii bitini şi celţi a fost una dură în care chiar dacă bitinii au reuşit să îi respingă pe celţi, ei au făcut-o cu mari pierderi umane printre care s-a numărat şi Zielas.

Prusias I

 

    Lupta pentru eliberarea Bitiniei a fost continuată de către Prusias I ( 228 – 182 î.H ), fiul lui Zielas, el  reuşind să îi învingă pe galaţi, după această victorie el a purtat un alt război victorios împotriva lui Attalus I din Pergam. Motivul luptei sale împotriva lui Attalus a fost reprezentat de către politica sa expansionistă. Aliatul lui Prusias a fost  Filip al V – lea al Macedoniei. În timpul războaielor Republicii Romane cu Antioh al III – lea, Prusias a adoptat o poziţie neutră. La curtea lui Prusias I şi-a găsit sfârşitul în anul 183 î.H  geniul militar cartaginez Hannibal care s-a sinucis pentru a nu cădea în mâinile romanilor.

Hannibal

   Începerea decăderii Regatului Bitinian a avut loc în timpul lui Nicomedes al II-lea (  182 – 127 ) - care nefiind atât de abil din punct de vedere politic ca şi predecesorii săi şi a crezut în bunăvoinţa romanilor,  această naivitate costându-l scump atât pe el cât şi pe urmaşul său Nicomede al III – lea ( 127 – 94 î.H ) care şi-a dat seama că influeţa romanilor în regatul său a devenit aşa mare încât,  în anul 104 î.H a declarat că "Toți cei eligibili pentru serviciul militar din regatul meu au fost jefuit de catre romani și vânduţi  ca sclavi", asta însemnând că nu mai putea controla puterea romanilor. 

Razboinic Bitinian

  Ultimul reprezentant al monarhiei Bitiniene a fost Nicomede al IV – lea ( 94 – 74 î.H ) . Politica dusă de acest principe a fost una abilă, el reuşind să se folosească de relaţiile sale de prietenie cu romanii pentru a se impune în regiunea Anatoliei. Nicomede a IV – lea este cunoscut în istorie pentru relaţia sa de prietenie cu tânărul  pe atunci ambasador roman Iulius Cezar ( 100 - 44 î.H ). Duşmanii politici ai lui Cezar s-au folosit de prietenia lui cu Nicomede,iar pentru a îl denigra au lansat zvonuri conform cărora Cezar şi cu regele Bitinian întreţineau relaţii homosexuale,  Cezar fiind poreclit de către ei, “ Regina Bitiniei”. La sfârşitul domniei lui Nicomede al IV, Regatul Bitinian a fost transformat în provincie romană.

Bitinia ca provincie romana

  Acest detaliu reprezentat de cucerirea Bitiniei de către romani este unul important deoarece el arată într-un mod clar faptul că o ţară înainte să fie cucerită militar, ea este încetul cu încetul supusă din punct de vedere economic. Noi românii trebuie să cunoaştem acest aspect, trebuie să ne cunoaştem istoria pentru a vedea unde am greşit pentru a îndrepta şi unde am făcut bine pentru a continua.