Ateismul ca modă

Dacă există ceva care să caracterizeze societatea modernă, atunci aceea ar fi „religia ateistă”. Deși paradoxală, expresia înfățișează clar totalitatea trăsăturilor spirituale ale secolului al XXI-lea. După mii de ani de frământări sufletești, în care omenirea a experimentat, pe plan spiritual, tot ce se putea, acum a venit vremea uciderii lui Dumnezeu. Din punct de vedere etimologic, ateismul se compune din două cuvinte de origine greacă: „a” (care înseamnă „fără”) și „theos” (care înseamnă „zeu”). Astfel că ateismul denotă necredința în existența vreunei divinități, de orice fel.

„Atomul Ateismului”, simbol general pentru ateism

După cum știm, scopul religiei este acela de a da un sens existenței, de a valorifica viața. Toate crizele existențiale pe care le-a avut omenirea de-a lungul istoriei au fost satisfăcute prin diverse metode, fie ele mistice, revoluționare sau de orice alt fel. Omul este o ființă căutătoare de sensuri. De asta nu se poate îndoi nimeni. El tot timpul caută explicații. De ce existăm? Încotro mergem? sunt întrebări care îl frământă pe om dintotdeauna. Nimeni nu poate trăi complet la întâmplare. Doar animalele își găsesc locul lor în lume. O vrabie rămâne o vrabie, oriunde ai pune-o și orice ar face. Omul este veșnic nemulțumit; când nu l-a satisfăcut religia, a „inventat” el o nouă religie. Așa s-a întâmplat cu multe curente neo-păgâne și mistico-filozofice din perioada modernă. Curentul „New Age”, care încearcă să combine religiile lumii într-un tot, este un astfel de exemplu. Un alt exemplu ar fi „Biserica Unificării”, o mișcare religioasă pseudocreștină, fondată în a doua jumătate a secolului al XX-lea, de către mogulul media Sun Myung Moon, coreeanul care s-a autoproclamat „al doilea Mesia”. În prezent, fiul său, Hyung Jin Moon, continuă tradiția sectei.

Sun Myung Moon

Vorbind de curente revoluționare, nu putem trece cu vederea „filozofia” luptei de clasă. Niciun alt curent filozofic nu s-a autoimpus cu atâta vigoare în Europa modernă, precum marxismul. Mesianismul proletar a fost teoretizat pentru prima dată de Karl Marx și Friedrich Engels, în „Manifestul comunist”. Cartea descrie, în termeni idealiști, modul în care clasa muncitoare este exploatată de burghezie, fiind necesară o revoluție. Înmulțirea piețelor de desfacere și creșterea capitalului marilor companii au dus la sporirea numărului de muncitori din fabrici și uzine și, implicit, la degradarea lor, fiind tratați ca materie primă, și nu ca oameni. Marxismul condamnă sistemul capitalist și preconizează triumful proletarilor asupra burghezilor. Această revoluție socială nu se oprește strict la dezrobirea muncitorilor. Proletariatul trebuie să stăpânească puterea:

Scopul imediat al comuniștilor e acelaș ca și al celorlalte fracțiuni de proletariat: organizarea proletarilor în partid de clasă, desființarea stăpâniei burgheze, cucerirea puterei politice de către proletariat. („Manifestul comunist”, trad. rom. 1944, ediția a IV-a, p. 40)

Proletarul se naște pentru a lupta, „lupta lui începe odată cu nașterea sa” (p. 35). El și-a găsit astfel un rost în viață. Se presupune că existența lui a căpătat un sens: acela de a lupta împotriva burgheziei. Până în acel moment, muncitorul nu-și cunoștea rostul pe pământ. El era un simplu salariat care trăia de pe o zi pe alta, fără nicio rațiune de a fi, având nevoie de un „Mesia” care să-i deschidă ochii și să-i proorocească victoria. Unicul drum al muncitorului trebuia să fie cel al revoluției care să ducă, în final, la răsturnarea puterii burgheze. Karl Marx spunea despre religie că este „opiumul oamenilor”, deoarece îi intoxică și îi face pasivi. Referindu-se strict la religia creștină, acesta consideră că proletarul trebuie să se lipsească de ea, deoarece îi întunecă idealul. Ea este o „prejudecată burgheză” (?). Or, marxismul n-a făcut altceva decât să instaureze o nouă religie. „Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!” a devenit „Uniți-vă și credeți în «Manifestul comunist»!”. Mântuirea a fost înlocuită cu lupta de clasă. Despre „religia marxistă” am mai vorbit în articolele noastre și credem că nu mai e nevoie să insistăm.

Karl Marx (1818-1883), un „Mesia” al proletariatului

Revenind la ateism, în forma lui actuală, înseamnă mult mai mult decât o simplă necredință în orice fel de divinitate. Ateismul contemporan are niște forme foarte bine conturate, cu un țel bine stabilit. A fi ateu înseamnă, printre altele, a-ți lipsi orice fel de ideal pe care religiile îl preconizează, fie el Eliberarea, Mântuirea, sau orice altceva. Așadar, care este idealul ateului contemporan? Lăsat în voia lui, în ciuda gândirii sale „libere”, trebuia să-și aleagă un drum stabil și niște „dogme” convenabile. Nu există ateism pur, deoarece acesta ar presupune pasivitate și statism, înseamnă să te ghidezi exclusiv după rațiune și să nu te intereseze, în fond, nimic din ce se întâmplă în jurul tău. Aici apare însă o problemă, provenită din însăși firea omului. Acesta are înclinația firească spre „statornicire”. Omul caută să se împace cu lumea, căutând „soluții” pentru diversele sale crize. De aceea orice ateu, oricât de ateu ar fi el, tot crede în ceva și luptă pentru ceva, fie că acel ceva are caracter sacru sau profan, divin sau laic. El știe că îi lipsește ceva, dar nu știe ce. Așadar, el își caută un rost în lume. Această desacralizare a lumii contemporane este semnificativă. Omul L-a dat jos pe Dumnezeu de pe tron și s-a instalat în locul Lui. O nouă „religie” specifică societății actuale, în care omul se pune în fruntea a tot ce există și își atribuie trăsături divine lui însuși și simbolurilor sale.

Ateismul modern - diferit de ateismul iluminist, de pildă, care susținea separarea bisericii de stat și neimplicarea ei în viața publică, pledând pentru un raționalism cognitiv, și nu unul distructiv  - are un puternic caracter anti-creștin. Lăsând la o parte faptul că pe continentul european se găsesc mai multe religii, nu doar creștinismul, acesta din urmă a devenit ținta de atac a tuturor ateilor și agnosticilor de pe mapamond. Ceea ce este curios aici e faptul că ateismul, în forma lui actuală, nu numai că e anti-creștin, dar este exact opusul creștinismului.

Voltaire (1694-1778), reprezentant de seamă al Iluminismului francez

Cel mai mare dușman al ateului este Iisus Hristos. Deși un personaj „fictiv”, cum îl consideră el, este mereu persecutat de acesta, încât nu mai poate avea liniște. S-au făcut și încă se fac adevărate campanii antihristice de denigrare a imaginii Mântuitorului, mai ales în Occident. O întâmplare recentă, în care o seamă de membre ale grupării feministe FEMEN au intrat la bustul gol în catedrala Notre-Dame de Paris, pentru a „sărbători” demisia Papei Benedict al XVI-lea, a fost făcută publică de către mass-media, spre deliciul publicului degenerat. Ne putem întreba un singur lucru aici: «Care-i rostul?». Această întrebare de bun simț ar trebui pusă de mai multe ori și din gurile mai multor oameni, cu privire la toate evenimentele din societatea actuală. Ce s-ar fi întâmplat dacă așa-zisele „feministe” ar fi intrat într-un altfel de lăcaș de cult, ne putem lesne imagina. Avem, așadar, un punct comun: prigonirea religiei creștine. Acesta este scopul principal atât al ateismului, cât și al feminismului (aproape toate campaniile feministe sunt realizate cu acest scop). Frustrarea crâncenă a acestor indivizi nu e de trecut cu vederea. După cum bine știm, orice izbucnire nervoasă ascunde în spatele ei fie o frustrare (sau mai multe), fie un complex (sau mai multe), fie rea-voință. În mod normal, o persoană care nu este interesată de fenomenul religios, își vede liniștită de treabă, din simplul fapt că nu o interesează și nu crede. Or, ateismul modern are niște dogme bine stabilite: 1) prigoana împotriva creștinismului și, în speță, împotriva lui Iisus Hristos 2) susținerea „feminismului” și campaniilor lui triviale 3) promovarea și susținerea homosexualității (un alt punct comun între feminism și ateism) 4) promovarea subtilă a narcisismului și pasivității 5) prezentarea tuturor acestora ca fiind „la modă”, iar adepților ca fiind niște persoane „open-minded”, în ciuda faptului că nu fac altceva decât să urmeze ordinele impuse de diverse curente pseudoculturale, aparținând unor indivizi cu rea-voință. Cum ateul nu are o lămurire convenabilă a existenței, lipsindu-i acel ideal despre care am vorbit mai sus, este ușor predispus să aleagă o „teorie” care să corespundă mai bine impresiilor sale, și care să-l fascineze mai mult. Dacă stăm să analizăm puțin situația, ne putem da seama cu ușurință care este scopul tuturor acestor demersuri: eliminarea definitivă a religiei creștine din Europa.

În zilele noastre, desfășurarea acestor campanii este atent selectată și susținută cu bani grei. Există mai multe asociații de secularizare decât de susținere a sănătății publice. Ceea ce e și mai dramatic e că unele dintre aceste asociații sunt susținute chiar de stat. Nu ne putem îndoi de degenerarea treptată (ajunsă și așa la un nivel dramatic) a societății. Toate aceste „ritualuri” au înlocuit religia creștină, promovând o nouă „religie”, a haosului, deosebit de periculoasă, deoarece atentează împotriva naturii umane.