Ortodoxismul și cultura română

România este țară creștin-ortodoxă, prin excelență. Istoria neamului românesc a dovedit nevoia de conservare a valorilor sale spirituale. De la invazia tătarilor (sec. XIII) și până la impactul cu Imperiul Otoman, populația Țărilor Române obișnuia să practice retragerea în munți, nu din lașitate, cum se afirmă (în mod evident greșit) de către unii istorici, ci pentru a-și menține tradiția vie și statornică. Fără îndoială că nici mongolii, și nici turcii, n-au dorit și nici nu i-a interesat convertirea poporului român la valorile spirituale ale acestora, ci doar deposedarea sa de bogățiile materiale. Acest lucru se vădește clar dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra culturii române și constatăm că contribuția celor două invazii a fost aproape nulă.

Acest lucru este foarte semnificativ și pentru formarea în sine a culturii române, intrucât dezvăluie atitudinea profund creștină a acesteia. După cum se știe, cultura unui popor reprezintă modul său propriu de a vedea lumea. Concepția divină a românului asupra naturii reiese din operele populare ale neamului său. Să luăm cele două balade binecunoscute : Mănăstirea Argeșului și Miorița. Ambele scrieri dezvăluie, în mod unic, solidarizarea omului cu cosmosul, armonizarea ”pământului” cu ”cerul”.

”Coloana Infinită” a lui Constantin Brâncuși denotă dorința de înălțare,
de a uni cerul cu pământul, de solidarizare a unuia cu celălalt
 și reprezintă, probabil, elementul cel mai  semnificativ pentru cultura română

Mănăstirea Argeșului prezintă jertfa pe care trebuie să o facă fiecare pământean atunci când efectuează o lucrare, de orice natură ar fi ea. În cazul nostru, avem de-a face cu ridicarea unui lăcaș de cult. Actul ridicării unei mănăstiri este inutil dacă nu se cere aprobarea divinității. Or, această aprobare a venit sub forma unui sacrificiu : zidirea Anei, soția meșterului Manole, în pântecele mănăstirii. Acest sacrificiu este prețul pe care l-a plătit constructorul ca să finalizeze lucrarea, să-i dea scânteia de viață. Omul, împreună cu Dumnezeu, participă la înfăptuirea naturii. Este concepția românească asupra lumii înconjurătoare. Este motivul pentru care, mulți țărani, înainte de a începe lucrul, zic ”Doamne ajută”, după care se închină. Dumnezeu lucrează pentru oameni care, la rândul lor, trebuie să lucreze pentru El. Omul face, dar nu poate face de unul singur.

Mănăstirea ”Curtea de Argeș”

Miorița, o altă capodoperă a geniului popular românesc, are și ea o semnificație profundă. Atitudinea omului în fața morții este una dintre temele cele mai dezbătute de către antropologi, filosofi și istorici ai religiilor. Concepția de soartă a poporului român reiese cel mai bine din această baladă. Cei doi ciobani : ungurean și vrâncean, vor să-l omoare pe cel moldovean, deoarece are oi mai mândre și mai multe. În ciuda faptului că este anunțat de către Miorița, care joacă rolul unui mesager divin, că va fi ucis de către cei doi, ciobanul nu se împotrivește, deși ar putea la fel de bine să părăsească ținutul în care se află, evitând astfel moartea. El se jertfește pentru Dumnezeu, intrând în rândul sfinților, considerând chiar moartea un dar divin, o ”mândră crăiasă” cu care se căsătorește. Nu este o concepție fatalistă asupra lumii, ci o victorie a omului asupra istoriei, ce dă dovadă de bărbăție și devotament față de Lume. Astfel, el nu se împotrivește rânduielii lucrurilor, care este de neclintit, ci își păstrează demnitatea. Prin moartea sa, ciobanul se sacrifică pentru divinitate și participă astfel la cererea sa.

Cioban român

Relația dintre om și Dumnezeu este una de ajutor reciproc. Domnul îți dă, dar, la rândul tău, și tu trebuie să dai ce îți cere Domnul. Acesta este ”mersul lucrurilor” în viziunea românului de pretutindeni, viziune creștină, de altfel, deoarece se respectă solidarizarea omului cu divinul, cu natura care, și ea, este o manifestare divină. Microcosmosul (omul) și Macrocosmosul (lumea divină) sunt complementare și aflate într-o relație de schimb reciproc (când spunem ”schimb”, nu ne gândim la natura comercială a termenului, ci la alimentarea uneia din izvoarele spirituale ale celeilalte). Atunci când are parte de bogăție, românul încearcă sentimentul unei îndatoriri, iar această îndatorire (pe care el a identificat-o ca fiind față de Dumnezeu), va trebui plătită cu prima ocazie, indiferent sub ce formă ar veni ea. Acesta este un alt concept creștin : primirea cererilor divine cu seninătate, ca și când ar fi necesare pentru buna funcționare a Cosmosului.

Donariul de la Biertan, obiect votiv creștin datând din sec.  IV și descoperit în sec. XVIII
 în apropierea localității Biertan, jud. Sibiu.
Partea de jos reprezintă monograma lui Iisus Hristos

Legătura dintre cultură și religie a poporului român prezintă o punte de asemănare cu Orientul. Nu poți vorbi de cultura arabă fără să pomenești de Islam, așa cum nu poți descoperi cultura Indiei lipsindu-te de Hinduism și Vede. La fel, cultura Chinei se află în strânsă legătură cu viziunile Taoiste sau Buddhiste (e de prisos să mai pomenim de Confucianism care, secole de-a rândul, a reprezentat ”doctrina” de stat a multor împărați chinezi, începând cu dinastia Han). Acest lucru deosebește România de lumea occidentală. Se poate vorbi foarte bine de cultura franceză, de pildă, fără să pomenim de catolicism, sau de cultura și filosofia germană, fără să facem referire în vreun fel la protestantism.

Troiță românească

De aceea, a lipsi România de religia creștin-ortodoxă, e ca și când a lipsi un medic de ustensilele sale. Scriitori clasici români, dintre care putem nominaliza pe Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, și-au găsit seva inspirației în asemenea creații folclorice și care, la rândul lor, au fost inspirație pentru scriitorii care s-au afirmat ulterior. Pentru istoria unei țări în care reformele au fost inițiate de către clerici, religia a fost și este una din punțile de sprijin ale valorilor sale. Încercați să scoateți contextul religios din cultura română și veți vedea că rămâneți cu ceva sterp, lipsit de însuflețire, care sfârșește prin a fi predat în școli și învățat ca atare. Cultura românească nu se studiază ca atare, ci se simte. Este nevoie de o educație metafizică pentru a putea înțelege.

În ciuda cererilor de ”sincronizare” ale Occidentului cu valorile sale ”moderniste”, România a fost, rămâne și va fi o țară creștin-ortodoxă. Deocamdată, nu ne facem griji, deoarece ne-am situat întotdeauna pe linia de plutire, în ciuda ”barbarismului” nostru și, de ce să nu recunoaștem, nu am dus niciodată lipsă de adevărate valori care, din motive perfide, la ora actuală, ne sunt inaccesibile.